nu ne putem impiedica desigur, dupa ce am vorbit de peisajele lui rubens si rembrandt, sa nu ne gandim la acelea ale unui alt artist, de care e poate temerar sa-i apropiem, in asa masura avem obiceiul sa vedem in el un clasic: poussin. Este el oare un pictor baroc? Si in mod firesc ne punem si intrebarea: exista un baroc francez? La prima vedere s-ar parea ca pictura franceza e rebela barocului, ca ea refuza tot ce poate sa-i semene si poate ca prezenta si urmele spiritului baroc pot fi ghicite mai degraba in muzica, in pompa religioasa si profana, si in unele forme ale vietii sociale. Nu e mai putin adevarat insa ca poussin s-a apropiat, uneori de peisajul pur in aceeasi masura ca olandezii si italienii si cu destul succes ca sa putem spune ca a excelat in acest gen; martori sunt seceratorii si reintoarecerea din canaan unde anecdota este limitata la un minimum de personaje si de actiune. Unele locuri in fata carora a lucrat sunt usor de recunoscut chiar si astazi in tablourile in care le-a transpus. Totusi recompunerea, rara la olandezi, este probabil in opera sa o mostenire de la italieni si in mod sigur o evidenta vointa dictata de un temperament clasic.

Chiar daca barocul nu e prezent la poussin decat accidental sau ca veleitate, el da uneori tablourilor sale o muzicalitate ce nu e straina de cea a lui giorgione; in ceea ce priveste desenele lui, masele arborilor puternic innegrite, umbrele de multe ori dese si grele, contrastand cu luminile aproape orbitoare, se apropie mult, fara indoiala, de clarobscur si ne duc cu gandul la o nocturna de o natura speciala care n-are nimic comun desigur cu elsheimer sau caravaggio, dar a carei apartenenta la baroc ar putea fi sustinuta. Asezat alaturi de poussin, peisajul lui lorrain ne poate duce la o concluzie analoaga, cu singura diferenta ca, fiind mai putin obiectiv ca el si mai inclinat sa picteze reprezentarile visurilor sale decat realitatea obiectiv perceputa sau clasic ordonata, glande gellee, romanist ca si poussin si ea si acesta, format de italia, isi pastreaza sufletul nordic si tendinta acesteia de a da forme viselor si de a urmari dincolo de vizibil invizibilul ce-i seapa si fuge in clipa eand crede ca ajunge ia el. Amandoi au elaborat in moduri diferite viziunea si lectia acelei campagna romana si au adaptat ia clasicismul lor francez implicit achizitiile barocului de la care erau dispusi sa imprumute, dar refuzau sa-i cedeze cu totul. Dalteau le datoreaza mult, amandorura, dar nascut in pragul flandrei, e si el, in multe privinte, un "nordic". De fapt prin el, desi s-a nascut in 1684, doar cu doi ani dupa moartea lui lorrain si douazeci de ani dupa cea a lui poussin, barocul incepe o noua etapa — rococoul, desi contine deja preludiul si toate presentimentele romantismului cu care se va invecina in franta prin fragonard, nascut la unsprezece ani dupa moartea lui walteau, dar fiind in atatea privinte contemporanul sau, cu huberi boberi, chiar mai tanar cu un an. Actul dintre voluptate si melancolie din picturile lui walteau, presentimentul mortii asociat cu o senzualitate rafinata si aproape maladiva, dau peisajelor sale magia departarilor de neajuns, catre care se indreapta acel personaj vazul din spate, atat de frecvent. In opera sa, cu sensul lui enigmatic.

Tonurile vaporoase, imprumutate de la paleta, parand ca adopta catifelarea pastelului si reflexele tapiseriei (aceste doua forme erau suprem reprezentative pentru spiritul secolului al xviii-lea si pentru estetica sa), precizia exacta a desenului, de exemplu in transpunerea mainilor nervoase si traind о viata autonoma contrastahd cu reflexele unduitoare ale stofelor, adauga la misterul marilor parcuri feerice ca si tapiseriilor cu frunze ale evului mediu, taina sufletelor chinuite care se cauta sau fug unele de altele in clarobscurul amurgurilor de vara. Astfel reapare la pictorul din valenciennes, in secolul al хѵiii-lea, supra-naturalitatea nordica invaluind cu o gratie stranie si aproape nelinistitoare acele serbari galante , situate la jumatatea drumului intre baroc si romantism si, chiar mai mult inca, aruncand o punte de la o epoca la alta peste arbitrarul resurectiei clasicismului ce caracterizeaza sfarsitul acestui secol si inceputul celuilalt.