Vincent van gogh. La care a aspirai van gogh era o cautare disperata a reconcilierii antinomiilor. Rocillon avea dreptate cand vedea in van gogh sufletul cel mai straniu si ccl mai contradictoriu , cu atat mai mult cu cat. Aceste contradictii intime erau ireductibile si isi agrava chiar el, din plin, raul ce-l macina si cauzele suferintei. In vreme ce gauguin cauta la antipozi confirmarea inocentei originare, van gogh isi trage seva din obsesia pacatului; predicator al taranilor si muncitorilor in borinage, el spera sa-i mantuiasca, si a murit din pricina ca pictura nu putea fi, nici pentru el nici pentru ceilalti, instrument al mantuirii asa cum o dorea. In neincetata framantare dramatica a acestei existente, sunt putine momentele si operete care dau senzatia linistii: fara indoiala nu peisajele unde natura torturata se zbate intr-o lupta demonica; poate numai in acea reprezentare a camerei din arles (1888) a carei goliciune atesta o saracie ascetica si angelica, in aceasta camera, ca in anumite interioare ale iui vermeer, timpul s-a oprit; o pace luminoasa, neteda ca marea, exprima linistea lucrurilor ce traiesc in prietenie unele cu altele. Poate ca prezenta umana ar distruge aceasta liniste; la vermeer personajele sunt obligate sa devina lucruri pentru ca acest calm si aceasta armonie sa nu fie distrusa.

Lucrurile, de ar fi lasate in voia lor, neimplicate in conflictele oamenilor, nu ar cunoaste niciodata suferinta. La acest calm, la aceasta fericire, pe care numai eternitatea o poate da, aspira van gogh; el vrea sa picteze eternul si infinitul pentru a le atinge, chiar si atunci cand reprezinta non-infinitul si non-eternul prin esenta sa, adica cel mai efemer dintre lucruri: omul. Peisajele sale de asemenea se refuza si ele eternitatii: ele sunt in mod agonic condamnate si sortite mortii. A exprimi iubirea a doi indragostiti prin uniunea a doua culori complementare, prin amestecul si opozitia lor, prin vibratiile misterioase ale tonurilor apropiate. A exprimi gandul unei frunti prin iradierea unui ton deschis pe un fond inchis. A exprimi speranta printr-o stea. Ardoarea unei fiinte prin stralucirea apusului de soare.

Nu e vorba aici, desigur, de iluzia realista, dar nu este oare vorba de un lucru existand intr-adevar? As vrea sa pictez oameni si femei cu acel ceva etern al carui simbol, odinioara, era nimbul si pe care-le cautam in chiar stralucirea, in vibratia culorilor noastre. Lui van gogii fara indoiala mai mult decat tuturor celorlalti pictori i s-ar putea scrie biografia prin descrierea paletelor succesive pe caro le-a intrebuintat, insasi evolutia gandirii si sentimentelor sale, incepand cu iluziile mesianice din borinage pana la sinuciderea izvorata din convingerea ca suferintele omului nu vor avea sfar-sil, in lanurile din auvers, e povestita de succesiunea tablourilor sale: ele traduc in forme si in culori evolutia dramei care l-a obsedat totdeauna si nu i-a lasat un pic de ragaz. Insasi camera din arles. Atat de linistita, ne pare adesea bantuila de o fantoma, ca o obsesie ce nu iarta asteapta reintoarcerea celui care o locuieste. Asta si tusa in ele insele marturisesc suferintele unui suflet nelinistit. Aici un sistem, nici o metoda in aceasta maniera de a picta ce pastreaza spontaneitatea exploziva a unei forte vulcanice a naturii.

Nu ma folosesc de nici un sistem al tusei, lovesc panza cu miscari neregulate pe care le las asa cum sunt analiza radiografica a materiei sale reveleaza conglomeratii viguroase care, marite considerabil, dau impresia unui peisaj muntos cu creste zdrentuite, cu rapi adinei, un intreg paroxism al fortelor naturale luptand unele impotriva altora. Gama brunului din borinage si nimeri. Asociata cu o plasticitate masiva si convulsiva, deja expresionista, se lumineaza atunci cand acest olandez se afla in fata flamanzilor, la anvers rubens ii purifica si ii deschide paleta, el vede tesaturi japoneze, poate chiar acele stampe a caror importare va transforma pictura franceza. Ii va revela adevarata sa personalitate lui toulouse-laulrec, il va instrui pe gauguin si il va face pe van gogh sa plece in graba spre sud undo socoteste ca va regasi japonezii in provcnta. El va invata aici mai ales stralucirea galbenului, exaltarea lirica a culorii celei mai pure, fantasmagoria soarelui ce entuziasmeaza si ucide asemenea unui zeu dar el a petrecut un timp in ile-de-france si acolo si-a formal o paleta impresionista, cu o pasta mai putin framantata, mai neteda, cu un cromatism deschis si vesel. Cu toate acestea, el va conferi tusei-virgula a impresionistilor un relief si o neliniste plina de miscare pe care n-a avut-o niciodata. In curand, dupa experienta proventei si instalarea sa la auvers, va reda acestei naturi pateticul sau salbatic si, pur si simplu, supranaturalul.

Pasta tablourilor sale e lava topita, o agitatie neintrerupta a serpilor de culoare ce se incolacesc, tremura, isi incretesc solzii cu pasiune. Culoarea tipa (auzi parca alamurile unei orchestre) si fiecare tusa la randul ei se zbate intr-un fel de lupta convulsiva. Disperarea artistului e comunicata tabloidul: din creierul sau nelinistea trece in mina, cuprinde penelul, se insinueaza in materia insasi. El traduce viata salbatica a pa-manlului si copacului care devine dementa in contact cu nebunia sa, disperata odata cu deznadejdea sa, care se zbate in convulsiile agoniei. Niciodata materia picturala a unui pictor n-a fost o marturie atat de implacabila impotriva tiraniei omului care arunca intreaga sa drama in lucruri, pe care le conslrange sa sufere cu el, sa se transfigureze in extazul sau, le coboara la demonii sai, in frenezia fortelor naturale descatusate, in vehementa misterului panic, in fatalitatea neiertatoare a catastrofei in care creatiunea intreaga se prabuseste si dispare odata cu individul.