de cand omul a descoperit pictura, dintre toate revolutiile savarsite de ea, probabil nu a existat alta alal de grava si alal de radicala ca cea inceputa in jurul anului 1907 si care urma sa se numeasca cubism. Pana atunci chiar si in inovatiile cele mai indraznete ale starsitului de secol al xix-lea si ale primilor ani ai secolului al xx-lea nu era vorba decat de a modifica metodele de ю1 percepere si de reprezentare a obiectelor si nu de a distruge sistematic obiectele pentru a le inlocui printr-o grupare de forme imaginate, inventate, fara nici o referinta la natura, creatie pura a spiritului, a fanteziei, a vointei ce construieste facand din om egalul creatorului. Subordonarea senzorialitatii si sensibilitatii fata de intelectul organizator izoleaza omul de natura; ea il face inuman, il face egalul demiurgului prin spontaneitatea si autonomia creatiunii. Exegetul cubismului, guillaume apollinaire spunea artistii sunt inainte de toate oameni care doresc sa devina non-oameni si inainte de toate pictorul trebuie sa-si ofere spectacolul propriei sale divinitati. Pentru aceasta trebuie sa intorci spatele realitatii sensibile pe care, pana atunci, pictorii o acceptasera ca subiect al tabloului lor, sa nu mai imiti obiectele, chiar cu pretul unei stilizari si deformari ce le desfigureaza. Notiunea artei imitative impiedica modalitatea expresiei plastice. Lbert gleizes.

Se credea ca toate drumurile reprezentarii formei concrete fusesera parcurse si incheiate. Se cerea scos la lumina un univers inedit, nemaiantalnit, fara legatura cu ceea ce era transmis prin simturi. Chiar si in inovatiile lor cele mai indraznete, fovii nu mergeau atat de departe: cu toata violenta copacilor lor rosii si a cerurilor lor verzi, copacii si aerul erau totusi prezente in tablou. La cubisti, dimpotriva, natura dispare cu totul. Cine sa le ia locul? O compozitie abstracta, astfel ca cubistii ar putea fi considerati adevaratii initiatori ai artei abstracte: dar daca comparam anularea obiectului ce apare in pictura lui kandinsky si malevici si aceea sistematic urmarita de picasso, se constata, dupa cum se va vedea in continuare, ca cele doua moduri sunt pe de-a-ntregul diferite si chiar opuse ca stil, deoarece ceea ce e spiritual la kandinsky si malevici, ramane pur intelectual la picasso. A fost des citata cu privire la cubisti celebra fraza a lui cezanne pe care ei si-au reclamat-o si unde se spune ca toate formele din natura se reduc la cilindru si la cub, dar ceea ce pentru maestrul din aix era un dat al experientei devine la picasso o afirmatie teoretica, doctrinara si apriori.

Dupa gleizes si metzinger, exegeti ai miscarii cubiste, lucrurile n-ar exista decat din momentul in care sunt pictate: ( lumea vizibila nu devine lume reala decat prin interventia intelectului). Refuzul, obiectivitatii duce la un subiectivism. Absolut; pictorul nu se mai plaseaza in fata naturii; el e in prezenta eului sau interior si in cele din urma el e cel care e reprezentat, oricare ar fi formele intrebuintate. Picasso marturiseste ca pictura e cea mai perfecta imagine ascunsa a celui care picteaza si ca cu pun in tablourile mele tot ce iubesc: cu atat mai rau pentru obiecte, care n-au decat sa se descurce intre ele. Asemenea fovilor, cubistii resping perspectiva si iluzionismul volumului: el reduc la doua dimensiuni lumea tridimensionala si pentru ca sugerarea volumului sa nu fie un trompe l'oeil, atunci cand reprezinta un obiect, un portret, o sticla, o ghitara, ei le descompun de asa maniera incat toate fetele lor sa fie reprezentate in acelasi timp, desfasurandu-le planurile si proiectandu-le unele alaturi de altele pe suprafata bidimensionala a tabloului. Daca refuza iluzionismul formei, in schimb ei accepta si practica din plin iluzionismul materiei. Si imita lemnul, marmura, tapetul intr-un mod naturalist care e imitatie perfecta.

Mergand mai departe, ei inventeaza ceea ce se numeste colaj, adica lipesc pe panza tapete reale, imitand lemnul sau marmura. Mergand mai departe, ei inlocuiesc obiectul care ar [i trebuit sa [ie reprezentat, hartia unui pachet de tigari, o bucala de ziar, eticheta de pe o sticla de rom sau coniac, partitura de muzica, prin chiar obiectul respectiv, amestecand adesea nisip sau pietris foarte fin in culoarea asa cum iese din tub; juan gris integreaza in tablourile sale chiar bucati de oglinda. Se contureaza astfel un naturalism invers, un naturalism tactil la inceput, apoi intelectual, care va duce la tot felul de cautari de materii insolite, neobisnuite, ajungand la un punct culminant dupa.