subiectivismul absolut al cubistilor provine probabil dintr-o indiferenta fata de natura, care la picasso pare sa mearga pana la ura, dar in special din aceea ca toate modurile reprezentarii naturii fiind incercate si duse la concluzia lor, era necesar ca formele sa fie gandite fara sa se tina seama de ce sunt ele vizual si chiar tactil. Aceasta este o eliberare absoluta de dependenta fata de obiectul real care exista de la primele gesturi si primele priviri ale lui homo picior. Ino severini, care a apartinut cubismului ca si futurismului, scria: ne e greu sa ne dam scama de forme asa cum le vedem. De aceea noi le vom inlocui cu forme asa cum le gandim. Intr-o formulare lapidara, demna de poussin si ingres, deosebit de clasica in forma si prin semnificatie, georges braque proclama: simturile deformeaza, dar spiritul formeaza manunchi de intuitii geniale, de paradoxuri de dogme, cubismul s-a nascut dintr-un ansamblu de cautari care s-au concretizat la salonul de toamna din 1908 unde matisse a fost primul care a considerat cubiste picturile expuse, ce semanau realmente cu constructiile de cuburi; intr-adevar, aceasta este impresia pe care o lasa peisajele de la uuerta de ebro de picasso (1908) si de la estaque de braque (1908). Nu toate ca aceasta denumire n-a fost jignitoare, cubistii au refuzat-o ( ideea pe care cuvantul o sugereaza nu ajunge pentru a defini o miscare care tinde catre realizarea integrala a picturii gleizes si metzinger), dar ea a facut cariera pentru ca publicul s-a amuzat si s-a slujit de ea pentru a-si bate joc si a condamna pe inovatori in care, asa cum se intampla totdeauna, vedea niste nebuni sau mistificatori: astazi cubismul a intrat in vocabularul istoriei artei la fel ca goticul, barocul, impresionismul. Atunci cand cubistii respingeau maniera de a privi si de a reprezenta a impresionistiior, ei adoptau si o alta paleta in care triumfau culorile condamnate altadata, cenusiul ( pictura arc oroare de cenusiu, spunea delacroix), negrul, brunul de toate nuantele, verdele intunecat.

Romatismul lor e marturia unui curios ascetism ce tine de caracterul spaniol al iui picasso si de spiritul clasic al lui braque, atat unul cat si celalalt indepartandu-se voit de tot ceea ce ar fi putut aminti de romantism, realism sau impresionism. Dar aceasta nu inseamna ca picasso si braque n-au trecut prin alte experiente estetice inainte de a ajunge la cubism. Pe exemplu braque a cunoscut o perioada iov foarte importanta care l-a orientat spre forma pura, caci ajunsese la ceea ce lui i s-a parut un impas. Evolutia lui picasso a fost mai complexa; pictorul din malaga a inceput prin a picta intr-o maniera intunecata, foarte spaniola prin caracter si traditie, mizeria, singuratatea materiala si morala si ceea ce marele sau compatriot miguel de unamuno numea sentimentul tragic al vietii, in cadrul unui fel de expresionism spaniol in care se distinsese deja prietenul sau nonell. Aceasta perioada dramatic expresionista, numita perioada albastra, dureaza pana in 1904. Urmeaza o epoca roza, in care conceptia dramatica a destinului omenesc se nuanteaza printr-o poezie melancolica si induiosata; acrobatii, scenele de circ, dansatorii de strada sunt elementele obisnuite ale tablourilor pictate intre 19o1 — 1924. Acestei feerii ii urmeaza epoca neagra; domnisoarele din avilinon (1907) este simbolul unei rasturnari provocate de atractia simtita de numerosi artisti pentru sculptura africana descoperita in acea vreme.

Figura omeneasca se descompune in planuri abstracte ca in mastile negre; personajele nu mai sunt decat forme si culori; picasso sterge ce e viu, dupa cum spune monsieur teste al lui paul ѵаіёгу, cu gravitatea si severitatea spaniola ce nu-l parasesc niciodata, cu dusmanie impotriva formei vii, mostenita probabil din interdictia musulmana de a o reprezenta si care se va perpetua chiar si atunci cand picasso nu va mai fi cubist. In aceeasi vreme un alt spaniol, juan gris, avand experienta cubista din unghiul opus lui picasso, ajungand totusi la o tratare asemanatoare a formei. In timp ce picasso porneste de la un obiect concret, o sticla, o ghitara pentru a o descompune intr-o imagine abstracta, prin spargerea si dezvoltarea in planuri sau prin demontarea fatetelor. Van gris porneste de la o idee abaslraeta, pentru ca sa creeze ceva ce se aseamana cu un obiect real. In mintea pictorului, imaginea este la inceput o arhitectura pura (cezanne merge spre arhitectura, spunea el, cu plec de la ea) apoi se urmareste o imitare nici realista si nici fotografica, ci aluziva, a unui obiect sugerat prin asemanarea sa cu forma abstracta initiala. Nu dispun albul astfel ca sa devina o hartie si negrul ca sa-l fac sa devina umbra. Pe la ideea sticlei in sens platonic, la sticla insasi, imaginea se apropie de ceea ce e obiectiv.

Paleta sa e foarte rafinata, cu rosuri puternice, cu yioleturi tari, sau cu nuante dintre cele mai delicate, pasta fiind cand neteda si ingrijita, cand groasa si zgrunturoasa atunci cand i s-a adaugat nisip.