O alta caracteristica a acestei arte unde materia e atat de putin importanta si doar sufletul se exprima. Este intensa expresie a chipurilor, atat de rara in arta romana si nu numai ca posibilitate de identificare a personajelor prin portret, ci mai degraba fiindca trasaturile omului sunt modelate de natura sa spirituala, fiindca sufletul vorbeste prin ochi si exprima nedeslusit toate simtamintele ce-l framanta. Si, mai presus de toate celelalte simtaminte. Acea angoasa caracteristica pentru perioadele de adanca tulburare spirituala: e angoasa ce deschidea atat de larg ochii portretelor de defuncti la fayum, in timpul declinului civilizatiei egiptene. Angoasa de a fi si de a deveni, pe care religiile misterelor incercau sa o domoleasca, s-o linisteasca, si pe care religia crestina o preschimba intr-o certitudine consolatoare, o convingere de nezdruncinat. Tocmai in orientul crestin invecinat cu mumiile-portrete de la fayum, se dezvolta la aceasta putere a privirii, fascinanta, aproape halucinanta, a frescelor funerare de la deir es surian. In pictura cristos si sfantul menas de la bawit, si la borna in ochii acelui oranje, ce le face sa-ti pleci privirea, din incaperea a 5-a de la Coemetriuin Maiim.

Aceasta demonie a privirii, dupa cum o numea Dagobert l’tesy, poate fi instalata si in tehnica aparte a portretelor pe sticla aurite si gravate, dintre care exemplul cel mai renumit se afla la brescia si infatiseaza o mama cu cei doi copii ai ei; e adevarat ca aici suntem departe de primitivismul expresionist al catacombelor; triplul portret e din veacul al 4-lea. Definit printr-un realism protogalic din care face parte de asemenea si portretul dionisiei in cripta celor cinci sfinti din catacomba lui calixt. In acest triplu portret pe sticla descoperim o curiozitate psihologica despre care n-ar fi putut fi vorba cu un veac mai devreme si intelegem ca in arta crestina are loc o schimbare adanca. Pe masura ce ea paraseste clandestinitatea pentru a deveni treptat arta oficiala a religiei de stat. Abia atunci vor putea fi realizate. In frescele vaste si in mozaicurile bisericilor, marile cicluri traditionale. Stilul narativ nobil din episoadele patimilor, vietii sfantului petru si sfantului pavel, a evenimentelor povestite de vechiul si noul testament.

Atunci va aparea crucea triumfala, in acelasi timp fiind un instrument al mortii lui cristos si arbore al vietii. In clipa in care devine o arta imperiala, pictura crestina isi schimba in mod necesar stilul: ea impodobeste biserici si palate, si monumentalitatea pe care si-o dobandeste o apropie oarecum de stilul roman vechi si de solemnitatea orientala. Accentele alexandrine reapar intr-un decor profan, caci sacrul si-a schimbat semnificatia de cand a incetat sa mai fie limbajul unei mici secte batjocorite si haituite. Dar chiar si in splendoarea artei constantiniene si teodosiene. In ciuda bogatiei extraordinare a ornamentatiei si a maiestatii in infatisare a sfintilor, a ingerilor, trasatura principala ramane neschimbata: forta spirituala a privirii, imperioasa dominare a ochilor ce vad invizibilul, ce comunica cu o alta lume si care, desi contempla formele materiale, trec dincolo de ele si le neaga in folosul transcendentului. Este plina de splendoare, materialiceste vorbind. Cat de frumoasa ar fi arta crestina imperiala, chiar si formalismul ei.

Asa cum se va intampla in cazul bizantului, ea nu are alt scop decat sa vorbeasca sufletului si sa vorbeasca despre suflet. A ramane credincioasa originilor sale. In ciuda metamorfozei care ar putea-o face de necunoscul daca nu am recunoaste continuitatea esentiala. Unitatea de nezdruncinat, nu a formelor, fara indoiala, ci a sensului. Aceasta pictura crestina (unde trebuie inclus si mozaicul prin ceea ce arc pictural. Aici cubul de marmura sau de sticla inlocuieste tusa de culoare) nu mai este insa atat de riguroasa si tacut interiorizata ca pe vremea catacombelor: o simfonie uzuala cu resurse sonore nenumarate a venit sa inlocuiasca imnul a capella: orchestra sustine si uneori face sa tiu mai fie auzita vocea solistului si chiar a corului. Odata cu pictura crestina imperiala de la borna se poate spune ca incep marile experiente ale picturii bizantine, ca amalgam do neseparat intre orient si occident.