opusa naturii moarte abstracte unde important e ca adevarata substanta a obiectelor, substanta lor geometrica sa fie perceputa sub invelisul material si sa se manifeste cu evidenta inteligentei spectatorului, natura moarta moralizatoare, vanitatea, va fi cu atat mai eficace cu cat va da o baza realista lectiei sale. Trompe-l’oeil-ul, fundamentul naturii moarte pur iluzioniste, va fi in egala masura util vanitatii, pentru ca cu cat obiectul va fi mai viu, cu atat mai elocventa va fi alegoria mortii transmisa de el. Deseori e greu sa se faca deosebirea intre vanitatea intentionala si natura moarta gratuita, fara intentie, intemeiata pe simpla placere de a picta si bucuria de a privi, precum e adesea greu sa se recunoasca sub structurile abstracte intr-un grup de obiecte din care ele par sa lipseasca. Acest gen de compozitii va fi deci cu atat mai preferai cu cat de multe ori in loc sa fie imediat inteligibil, el oferea enigme. Acest adevar e valabil si in desertarile francezului baugin, ca si in paharele sparte ale alsacianului stosskopf, in alautele si flautele italianului baschenis sau in dulapurile germanului georg flegel: fara a uita ca daca natura moarta cu flori a fost stralucit cultivata mai ales de flamanzi, olandezii sunt aceia care, in secolul al xvii-lea, au practicat cu o extraordinara maiestrie in compozitie si in redarea materiei, arta semeata si lugubra a vanitatii. Daca cucerirea reprezentarii luminii este una din caracteristicile dominante ale renasterii, numai gratie picturii in ulei aceasta reprezentare a putut atinge o asemenea perfectiune. De aceea se pretinde uneori ca epoca respectiva ar fi nascocit aceasta tehnica.

Inlocuirea prin pictura in ulei a frescei, a tem-perei si encaustieei nu este, cum se crede de obicei, o inventie a renasterii. Aceasta maniera de a picta nu este, cum isi inchipuia vasari, o descoperire a fratilor van eyck. Calugarul eraclius o cunostea deja foarte bine in secolul al x-lea si o preda in tratatul sau de coloribus et arlibus romanorum. Doua secole mai tarziu, un calugar german, faimosul calugar teofil, care se crede ca a fost un benedictin de la manastirea llehnaeshausen din weslfalia, o discuta pe larg in a sa diversariun arlium schedula si o recomanda pentru reprezentarea naturala a animalelor si copacilor. In secolul al хіп-lea, un normand, calugarul pierre de saint-omer aduce la cunostinta experientele facute in acest sens de el insusi in de coloribus faciendis. Se prea poate ca pictorii insisi, laici sau religiosi, s-o fi incercat — si stim de la cennino cennini, care detine informatia de la tadeo gaddi. El care fusese el insusi martor, ca si giotto incercase sa se serveasca de ea pentru a da mai multa stralucire picturilor sale, fara sa abandoneze insa fresca, considerata de catre toscani singura maniera barbateasca de a picta; opinie care in plina renastere este inca pastrata de michelangdo.

Dar e posibil ca ea sa fi fost o inventie nordica, mai degraba decat italiana, de vreme ce prin ultimii ani ai secolului al xv-lea un text al milanezului giovanni archerio spune ca a invatat-o la paris de la pictorul jacques leonet, francez sau flamand, care a vorbit indelung despre modul cum e facuta si despre intrebuintarea ei, ca si despre folosirea verniurilor si sicativelor. In mod evident deci, e vorba de retele de atelier a caror origine e greu de stabilit si care au intrat in domeniul public in decursul secolului al xlv-lea, deoarece giovanni archerio vorbeste de ea in 1398 ca despre o tehnica ce nu surprinde de loc st a carei aplicare la tablourile de mici dimensiuni sau de sevalet e cunoscuta inca de mult timp, fresca fiind rezervata marilor decoratii. Traditia spune ca antonello da messina a fost acela care a adus-o din flandra in italia, dar atunci cand se vorbeste de pictura in ulei trebuie sa se faca distinctie intre aceasta tehnica asa cum s-a raspandit ea in pictura si ceea ce a fost ea la inceput; de fapt ea incepe prin a se asocia cu tempera, peste care asternea o suprafata stralucitoare ce primea din plin lumina si care era in stare de asemenea sa exprime jocurile de lumina. Separarea de tempera s-a incheiat in momentul cand artistul a devenit constient de bogatele si complexele mijloace de expresie oferite de aceasta maniera de a picta, folosita timid la inceput, apoi universal raspandila in toate atelierele europene. Ceea ce n-a impiedecat fresca sa ramana tehnica preferata a florentinilor timp indelungai si mai ales in marile ansambluri, pentru ca ca daduse dovada capacitatii ei in timpul secolelor si daca era aplicata cu competenta pictorul nu risca sa se insele. Astfel michclangelo si rafael, in compozitiile lor din vatican, vor ramine fideli frescei traditionale, a fresca si uneori cu concesii, ingaduindu-si relusari, reluari si scoateri in relief a secco, adica pictate pe peretele uscat si nu pe tencuiala proaspata, cum o cerea fresca clasica, in sensul siriei. Fresca ramane astfel legata de marea pictura religioasa care, cu toata secularizarea arici, ramane totusi cea mai frecventa inspiratoare a artistilor in limpid renasterii.