paul cezanne. Acest provensal era clasic ca spirit, ca sentiment si chiar ca temperament. Era un om de formatie umanista, inarmat cu o vasta cultura si, ca atatia alti pictori francezi — franta e o tara a moralistilor —, un gandilor evolutia esteticii si tehnicii sale e o cucerire metodica, o lupta fara ragaz impotriva rezistentei materiei si a conflictelor launtrice intre ratiune si sensibilitate. El nu intelegea sa aboleasca sau sa anuleze ceea ce se facuse inaintea lui, ci sa duca mai departe. Ambitia sa, sa picteze ca poussin dar dupa nalura, spune multe ca si promisiunea sa de a face din impresionism ceva solid si durabil ca arta muzeelor. De la impresionism a invatat tot ce ii era util ca sa-si elibereze ochii si paleta, urmand lectia iui pissarro, singurul apropiat de sensibilitatea sa si care insemna pentru el ceva asemenea lui dumnezeu-tatal. El si-a impins toate experientele la limita lor extrema, incepand cu pasta framantata, muncita, grea, pamantic si sumbra a compozitiilor imaginare din perioada numita de el couillarde.

Si a cunoscut extazul culorilor, dar inainte de toate il interesa stilul: stilul sau. Mergea mai departe ca impresionistii prin aceea ca nu se multumea cu aparenta lucrurilor; simtea nevoia sa imbratiseze realitatile. Spunea ca nu poate picta un peisaj daca nu-i cunostea structura geologica si intr-adevar fortele telurice aveau influenta asupra lui: muntele sainte-victoire pe care l-a pictat atat de des e un munte sacru, dar si o prezenta vie: chipul vizibil al unei divinitati elementare. El stia de asemenea ca nu trebuie sa pierzi legatura cu forma daca doresti ca opera sa dainuie, iar in spectacolele naturii el recunostea figurile elementare date de geometrie ea arhitectura de baza a tuturor constructiilor vii. Recunoasterea in cadrul efemerului a unei organizatii de corpuri solide eterne il duce la celebra sa declaratie din scrisoarea din 1904: sa tratezi natura prin cilindru, sfera, con, totul pus in perspectiva. Care a devenit cartea sfanta a artei noi. Combatandu-i pe acei care pretindeau sa disocieze desenul si culoarea, cl mai spunea ca desenul pur e o abstractiune.

Desenul si culoarea nu sunt distincte, totul in natura fiind colorat. Pe masura ce pictezi, desenezi. Justetea tonului da in acelasi timp lumina si relief obiectului. Cu cat culoarea se armonizeaza mai mult cu atat desenul devine mai precis. El se foloseste de asemenea de a treia dimensiune facind din spatiu o forta ce respira, iar alburile mai ales din picturile de la sfarsitul vietii sunt spatii neutre prin care culorile vibreaza, canta si se armonizeaza, culori care s-ar ciocni intre ele daca n-ar fi acest interval vacant strabatui in voie de undele colorate. El construieste astfel din aer si stanci o lume, ce nu e iluzorie ca cea a impresionistiior, ci reala la modul transcendental, adica materie si spirit, spiritul biruind din ce in ce mai mult in asa masura incat anumite acuarele nu mai sunt decat fenomene fantasmagorice, aparitii ale stancii spiritualizate. Efemerul glorificat de impresionisti nu putea sa potoleasca nelinistea acestui om infometat de certitudini si care se gandea in termeni de eternitate.

Lumea aceasta trecatoare — nu iluzorie — trebuia eternizata plamadind-o din cea mai durabila dintre substante si totodata si din cea mai imponderabila: lumina. Cezanne a rezolvat problema luminii, problema impresionistiior, printr-o comuniune neintrerupta cu natura — o comuniune ce nu era numai a simturilor, sufletul fiind activ, si printr-o ineditare continua asupra problemelor formale. El a fost fara indoiala cel mai echilibrat dintre toti maestrii inceputului de secol al xx-lea. Cel mai clasic de-a lungul schimbarilor sale ce urmau riguros logica interna a geniului. Lutul brun, cenusiu, negru al perioadei couillarde cu excesele sale cromatice demente si romantismul sau paradoxal, — colorand pana in adancuri o pasta framantata din greu si cu furie —, pregatea calea stralucirilor impresioniste in care materia se patrundea de lumina fara sa se dizolve, corpurilor cristaline din perioada cubista, modulatiilor savante ale unui colorit de un rafinament extrem, pana la splendoarea supranaturala si divina liniste a peisajelor din aix unde spiritul pamantului, evocat de gocthe in faustul sau se manifesta in fata noastra. Deoarece aspira fara incetare la universal, la infinit, la absolut in toate drumetiile sale prin lumea efemerului, a finitului si a relativului, cezanne ducea pictura moderna catre acea conceptie inalta a unui stil monumental si animat in toate directiile de catre curentele datatoare de viata ce se incruciseaza aici. Pana la moartea sa el a lucrat dupa motiv, considerand ca adeziunea — aderenta chiar — la natura e conditia prima a artei.

Dorea ca metoda sa sa se degajeze de natura , in asa masura ii repugna sa impuna scheme intelectuale asupra simbiozei omului si lucrurilor, a artei si a substantei infinit variate din care e facut universul. De aceea femeia cu cafetiera (1890—1894) e la fel de monumentala si de sculpturala ca gigantica efigie a unui faraon, de aceea apele transparente ale lacului annecy (1896; evoca acel practical dream al lui berkeley, de aceea acele baigneuses din 1900—1906 sunt in acelasi timp halucinatii stralucitoare, arhitecturi de pilastri si arcuri, ca si contemplarea plina de uimire a unei zile de vara, la tara, in proventa, redusa la un gand verde sub o umbra verde, dupa cum spunea andrew marvel. In ceea ce priveste marii munti sainte-victoire de la sfarsit, ocupand intregul spatiu, masivi si eliberati in acelasi timp, materiali si fara greutate, ei sunt reflexul acelui adevar transfigurat a carui revelatie stralucitoare o contempla in insusi forul sau launtric.