manifestarea cea mai aparte, poate, de supravietuire a principiului dezincarnarii, pana in pictura moderna ocidentala, ne e oferita de pictorul cretan domenikos thcolokopulos, numit el greco. Chiar daca el nu ramane credincios din punct de vedere formal preceptului bizantin de dematerializare a sacrului, ceea ce ar fi fost cu totul imposibil in viata intelectuala si artistica a acestei perioade cand barocul isi incepe domnia in arta europeana, el greco pastreaza totusi, in ciuda sederii sale la venetia si a formarii sale ca pictor in mediul lui giovanni bellini. Giorgione, titian, veronese, si mai ales al iui tintoretto, de care pare sa fi fost cel mai apropiat ca conceptie si ca arta, o vointa de spiritualizare arbitrara a formelor legala de traditia bizantina. Legandu-si ca domiciliu, dupa plecarea sa de la venetia, toledo, orasul spaniol cel mai dominat de ascetism, i-a fost usor sa reconstituie in jurul sau, in castilia veacului al xvi-lea, un mediu spiritual asemeni celui ce-l influentase in tinerete in insula sa de bastina; el greco apare astfel ca un bizantin nimerit in plin baroc si aducand o data cu el, in ciuda unei tratari cu totul noi si personale a formelor, vointa de dezumanizare. Totusi, ea nu se manifesta ca o tendinta arhaizanta, ci dimpotriva, in inflorirea unei sensibilitati atat de moderne incat adevaratul mesaj al lui el greco nu va fi inteles inainte de sfarsitul secolului al xlx-iea si mai exista inca oameni atribuind unei anomalii optice, unei perversiuni a viziunii, acea alungire de necrezut a corpurilor, acea anulare a carnii ce goleste de corp vesmintele ingerilor, re- zultal al faptului ca estetica piciorului e sirius legala de principiul spiritual mostenit de la stramosii sai orientali. In vreme ce venetienii, in al caror atelier lucrase, restituiau personajelor, intr-o maniera aproape naturalista, robustetea trupului, si identitatea materiala, si dupa ce se lasase si el alras, in perioada sa venetiana , de acest realism viguros si cald, el greco s-a retras in celula sa launtrica de ascet, ca sa se dezbare de contaminarea materiei si sa se daruiasca in intregime talmacirii plastice a imaginii spirituale pe care o contempla in el insusi. Revenire la stilizarea hieratica a bizantinilor printr-un proces de arhaizare artificiala nu ar fi putut oferi viziunilor acestui grec transplantat la toledo, lacas al credintei inflacarate, trupul necesar oricarei reprezentari.

Si mai trebuie ca acest trup, chiar daca nu era de fapt un trup in slava , sa nu fie inabusit, ingreuiat de o carne opaca la stralucirea spiritului. Era absolut necesar, de asemenea, sa refuze materialismul tusei si al culorii care face mai puternica asemanarea imaginii cu subiectul reprezentat, pana la obtinerea unui fel de iluzionism vizual si tactil. Tocmai de aceea el greco a nascocit o maniera de a picta ce nu-si gaseste echivalentul inainte de el, bazandu-se in primul rand pe un irealism absolut al culorilor compensand realismul foarte relativ al formelor. Romatismul cu ape si irizari, fara vreo asemanare in natura, cu modulari de culoare ce nu sunt de pe lumea aceasta , ne duce cu ghidul la o stare a materiei de o extrema fluiditate, ajunsa la incandescenta, de gaz impalpabil, in stare sa alcatuiasca dintr-o boare si un nor un trup de naluca ce nu tine de pamant, caci nu e facut din huma originara din care au fost plamaditi oamenii. Paleta lui el greco aduce cele mai rare si mai subtile combinatii de tonuri, cuprinse intr-o pasta picturala usoara, transparenta, aproape lichida. Cum cand ne-am obisnuit sa vorbim despre materia unui tablou, nu mai stim cum sa caracterizam materia atat de putin materiala, de anti-materiala, a picturilor lui el greco, si putem doar sa spunem ca, evocand forme insesizabile si invesmantandu-le in culori ce sunt stan ale devenirii mai degraba decat ale fiintei, el greco spiritualiza, potrivit viziunii sale, materia. Cum spiritual ar fi fost in primejdie sa ramana prizonier al materiei daca accepta sa intre in trupul atat de carnal al oamenilor, trebuia ca materia speciala din care-si tesea aparenta sa fie fara greutate, fara grosime si fara densitate; deschisa si perfect permeabila spiritului.

Pentru el greco, ca si pentru pictorii bizantini, materia este o stavila, legata intr-un anumit chip de principiul raului; cantonarea in materie impiedicand progresul spiritului; ideea gnostica a eliberarii de materie, chiar si prin moarte, daca e in stare sa duca la un aniconism riguros — caci in crearea oricarei imagini se intrebuinteaza fara doar si poate o anumita materie — poate de asemenea, in cazul lui el greco mai ales, sa se concretizeze printr-o dematerializare incompleta — cea pe care o ingaduie pictura ajunsa la un grad extrem de dezincarnare, lasand spiritului intreaga libertate prin tratarea materiei ca o aparenta si nu ca o realitate, ca un vesmant transparent a canii transparenta insasi ingaduie sa se constate lipsa trupului.