in prima sa perioada de creatie, perioada albastra. Picasso e in mod evident reprezentantul cel mai ilustru al ramurii spaniole a expresionismului: pe atunci el era prietenul si tovarasul straniului si atragatorului nonei! De montoliu, care descrie ca si el mizeria mahalalelor, poezia deznadejdii urbane impodobita cu palarii cu pene, ingreunata de rochii cu trena. Dar solana e cel mai expresionist dintre ei, deoarece la el sentimentul dramei umane este mai baroc, mai complex, mai putin formal decat la picasso, inainte de 1906 si chiar decat la nonell. Intr-adevar, la solana totul e expresionist, bineinteles intr-o maniera spaniola: ironia macabra din numeroasele memento mori, in care este fiul spiritual al lui valdes leal; realismul abrupt, semet, aproape provocant: ascetismul de pura traditie castiliana: atitudinea diabolica latenta insinuandu-se aproape pretutindeni, si pandind din dosul perdelelor. Aer de chermeza cu demoni, fantome si schelete, iata maniera in care reface el romeria de san isidro de goya, fara a avea contraponderea ingerilor-cocote de la san antonio de la florida: el e cufundai in lumea intunecata a preotilor, calugaritelor, vaduvelor, orasenilor saraci, mandri si aroganti, totdeauna imbracati in doliu. Idealismul iui solana nu este decat o iluzie; carnavalul indragit de goya reapare in chipurile sale, asemeni mastilor ce ascund personalitatea fiintelor inchise in sine: masti inerte, grele, manjite grosolan, care, spre deosebire de cele ale lui james ensor, nu stiu nici sa rada nici sa se schimonoseasca.

In pictura lui solana domina tragica imobilitate a mortilor sau deznadejdea celor vii, pietrificati dar mistuiti de un foc nevazut, asemanatori acelui ecorseu pe care-lantalnim la antipodul spaniei, la irlandezul francis bacon celcbrand apoteoza neantului cu aceeasi pasiune pentru nada ce i-a bantuit intotdeauna pe spanioli. Captivi ai vidului, eroii lui bacon sunt personajele suprarealiste prin optiune si prin definitie, dar mai autentic tragice, mai disperat torturate de catre demonii lor launtrici, traind in micul lor infern personal de unde nu pot evada. Tortura la care acesti condamnati goi. Acesti cardinali urland. Acesti captivi ai imaginatiei sau ai remuscarilor sunt supusi fara incetare, face din ei locuitori ai infernului metafizic, mai crud, mai inspaimantator ca cel din care ies ca sa ne viziteze, scheletele sprintare si feroce ale spaniolilor. Exista oare un expresionism francez? Dupa definitia dala expresionismului si exemplele ce l-au ilustrat, caracterul francez se pare ca are prea putine afinitati cu o miscare ce neaga masura, echilibrul, ratiunea.

Pana si in excesele sale francezul pastreaza masura si camine logic chiar si in nebunia lui. Paroxismul pateticului e deci strain unei tari unde fovii insisi au fost repede imblanziti si unde cele mai mari indrazneli sunt cele ale inteligentei mai midi decat cele ale simturilor sau pasiunii. Rebela hybrisului sub toate formele sale, franta e si acum tara lui chardin, corot. Lacques villon: ea n-a avut niciodata un asam, un caravaggio, un el greco, un corinth sau un kokoschka. In aceste conditii, care ar putea fi locul ei in tabloul dramatic al expresionismului germanic si nonlatin in esenta sa? Examinand cu atentie ideile, operete si artistii, devine evident ca clasicismul e o constanta a artei franceze de la gotic pana la braque, asa cum expresionismul e semnul cel mai elocvent al artei germane, de la alldorfer pana la nolde. Se manifesta in acest caz o antinomie care marcheaza adine civilizatia, gandirea.

Creatia artistica. In acelasi timp e incontestabil ca intre absolutul spiritului german (expresionist) si absolutul spiritului francez (clasic) exista cai de mijloc, interferente, stari intermediare. Admitand ca pentru franta expresionismul nu e o stare tot atat de fireasca ca pentru germania, el a influentat totusi cativa artisti francezi din prima jumatate a secolului al xx-lea si in mod deosebit pe georges rouault, pe amcdee de la palcllicre si pe chaim soutine. Ochiul capteaza viziunea fugara. Spiritul ordoneaza, iar inima iubeste georges rouault, pictor minunat si un foarte fin moralist, asa cum sunt atatia alti artisti einincnti: poussin. Elacroix, braque — francezul se naste moralist — a definit in aceste cateva cuvinte singularitatea expresionismului francez in raport cu cel din tarile scandinave, din belgia si germania. Ceea ce ochiul surprinde capteaza) e insusit de spirit si imblanzit si in loc sa-l redea in starea sa vizionara bruta, ii impune o constructie intelectuala (il ordoneaza).

Sensibilitatea (inima) actioneaza doar ia urma pentru a insufla acestei forme rezultate din cooperarea simturilor si intelectului puterea suprema a dragostei ce da viata: fara care nu exista viata. Iata a intrat in opera lui rouault in primul rand ca sentiment al mizeriei umane, expuse in trei teme principale: prostituatele, judecatorii, clovnii. Pictor satiric, rouault dovedeste mai multa afectiune decat. Daumier si mai putina manie distrugatoare: de aceea el e in primul rand un colorist, in timp ce ilustratorul lui charivari e inainte de toate un desenator. Intr-adevar, picturile lui daumier nu sunt expresioniste decat prin materia greoaie, pastoasa, pamantie, a carei gama de brunuri e o succesiune de note de un sumbru pesimism. Indiscutabil ca rouault ii datoreaza mult lui daumier, dar ceea ce el poseda in plus e faptul ca el, fara indoiala, e cel mai mare pictor religios al secolului nostru. Acolo unde daumier se amuza de ridicolul avocatilor, colectionarilor si nu simtea decat superficial lunga si dura suferinta a oamenilor, rouault se sinte sfasial, asemeni lui van gogh.

De aceea el renunta la brunurile si la grafisnml lui daumier si, cu un penel si un cutit mari si puternice, ca niste unelte de taran, lucreaza o pasta compacta, framantata, macinata. In care rosul si albastrul domina, fiind insufletite adesea de stralucirea lacului care subliniaza cromatismul pamanturilor cu mari si grele cearcane de negru, asemenea grilajului din vitralii, infatisate aproape brutal. In aceasta cauza tablourile lui rouault pol fi transpuse in vitralii fara greutate si fara sa fie mutilate. Aceasta materie ridicata de torentul pasiunii ca lava de suflul vulcanului inchide in aceste ingradituri negre o forta mereu gala sa explodeze; eruptia ei nu poate fi zagazuita, dominata, oprita decat de aceste ziduri care sunt un obstacol in fata avantului sentimentului. Aceasta culoare expresiva in cel mai inalt grad isi iasa viguros amprenta amara si salbatica pe trupurile jalnice ale prostituatelor, pe figurile bestiale ale judecatorilor, pe melancolia palida a clovnilor. In aceasta incercare dureroasa, din aceasta intensa comuniune cu umanitatea suferinda. Rouault s-a inaltat pana la marea arta: de la pierrol cel batut, batjocorit, umilit, pana la omul durerii distanta nu e mare.

Ravorul lui miserere a vazut in scripturi mai ales episoadele tragice. Patimile lui crislos dominandu-ie pe toate. Sinceritate sfasietoare, innascuta la acest om care a pastrai o ingenuitate de copil si simplitatea spiritului, a devenit interpret al spiritualitatii in aceeasi masura ca si al umanului: se intampla chiar ca o blandete admirabila. O revarsare de bunatate, de rabdare, de resemnare sa raspandeasca in tablourile sale o calda lumina interioara ce transcende depravarea din prostituata in fata oglinzii (1906). In pacea suprema din crislos hulit (din (938) sau de projundis (din 1946).