Tehnica obișnuita a piciorului egiptean consta in așezarea unui strat de vopsea amestecata cu apa și clei peste un suport de calcar netezit sau pe un grund lin pamant și paie tocate, dupa imprejurari. Aceasta pictura, așa de ușoara, de transparenta, incit seamana uneori cu acuarela noastra, sau cand e mai densa, cu guașa, primea de la albul luminos al fondului de ipsos alb o minunata luminozitate. In picturile lebane din dinastia a xvii-a, suportul este in sine de ipsos și piatra, macinate impreuna, gros de doi milimetri și aplicat pe un fond de chirpici sau de valatuc. Datorita virtuozitații in desen, obișnuinței do a face crochiuri rapide. Piciorul iși schița figurile cu un gest infailibil: le umplea apoi de culoare, slujindu-se de perii mari pentru fond, de peneluri subțiri uneori ca un fir pentru detalii. Insa nu de penelurile de par utilizate astazi și cunoscute, se pare. Inca de arta preistorica: penelul egiptean e ea și ca ia mul scribului, o trestie cu capatul mestecat in gura in așa fel ca sa i se dea grosimea sau finețea dorita.

Cunoaștem aceste instrumente caci le-am gasit in morminte odata cu paletele și cutiuțele de. Culori. Culorile, puțin numeroase și simple, erau obținute din creta pentru alb. Din ocru pentru galben și roșu: firește negrul de fum, auripigmenlul galben erau obișnuite, dar existau din plin necrezut de multe materiale rare, ea de pilda albastrul de cobalt și verdele de arama, reconstituite de chimia moderna, dar la un preț exorbitant (andre lhote). Culorile erau mai deschise sau mai inchise dupa cata apa li se adauga. Anumite parți ale compoziției erau acoperite cu un verniu transparent. Ca sa li se dea stralucirea dorita.

Meșteșugul acestor artiști, lacrimi pe intuneric sau luminați de biele lampi, era eu adevarat savant: in incaperile destul de apropiate de intrarea morniantului se puteau folosi oglinzi, reflectoare, primind și proiectand inauntru lumina puternica a soarelui ; dar indata ce ei se adanceau in stanca. Aceasta soluție nu mai putea fi intrebuințata. Problemei materiale a dificultații de a executa pictura in condiții probabil grele, i se adauga problema, estetica și morala totodata, și de cea mai mare importanta, a reprezentarii. Ființele și lucrurile trebuiau sa fie infațișate cu o exactitate intr-adevar fotografica: tot ceea ce trebuia transpus și actualizat intr-o lume de dincolo prin vraja picturii, era necesar sa fie imitat complet și perfect. Nu putea gasi loc nici un fel de iluzionism intr-o relație atat de aparte și de tiranica. Painile rotunde stivuite pe o masa trebuiau sa lie așezate de parca ar fi fost niște cercuri suprapuse: servitorii din casa și de la camp erau infațișați cu toții, cu aceeași inalțime, chiar daca erau mai aproape sau mai departe, și in picioare, cu tot trupul perfect vizibil, numai daca se aflau in mijlocul unei mulțimi, deci de fapt unii in dosul altora. Egiptenii considerau deci perspectiva, care e in fond un artificiu și o iluzie, ca nefiind valabila.

Caci ducea, dupa logica lor, la rezultate absurde și, in orice caz, песоrespunzatoare țelului urmarit de artist. O estetica a realitații pure. In stare bruta, am putea spune, a concordanței absolute intre imagine și model (ținand seama de convențiile inerente oricarui mediu de cultura) impune picturii egiptene un realism riguros: nu un naturalism tinzand la o coexistența cat mai stransa a obiectului cu reprezentarea. Reprezentarea e grafica și eu doua dimensiuni ; ea nu incearca sa ințepe privirea dand iluzia unui volum, a unei grosimi, a unei adancimi. Se pornește de la ideea ca ființa sau obiectul de-sena’le in aplat, proiectate in lumea de dincolo, iși afla acolo cea de a treia dimensiune pe care o avea aici pe pamant, doar daca nu exista și acolo decat umbre bi-dimensionale. Cum acționeaza imaginea in acest proces de realizare a celeilalte ființe, a celuilalt obiect — al celor situate, am zice noi, in cimpiile lui hialu nimeni nu ne-o poate spune ; riturile magice iși au eficacitatea lor misterioasa și poate nu in intregime lamurita nici chiar pentru cei ce le practica. Noi nu cunoaștem exact simbolismul specific picturii egiptene, in afara de cateva semne cunoscute egiptologilor și specialiștilor in istoria religiilor.

Pe vorba deci de o arta in același timp realista, impingand realismul pana la pitorescul cel mai amuzant, și hieratica, interesata in realizarea unui stil solemn și monumental. Pe masura regilor pamantului și a zeilor.