In china, omul nu mai e in centrul tabloului, asa cum e in europa incepand cu renasterea; el nu joaca decat un rol secundar si nu ocupa decat nn loc neansemnat. De vreme ce in arta occidentala universul se oranduieste in jurul lui, spatiul se organizeaza in functie de viziunea lui, dupa dimensiunea lui. Ca sa sublinieze asa-zisa sa domnie asupra fiintelor si lucrurilor, pe care si-o confera el insusi. Astfel, minusculul donator din compozitiile sacre a crescut atingind marimea omului viu. In china. Dimpotriva, el nu inseamna nici mai mult nici mai putin decat animalul sau planta: ca si ele. E si el o parte a marelui tot.

La locul lui. Cu functia sa proprie, fara sa aiba predominanta sau precadere. Pe pictorul chinez nu l-a interesat niciodata reprezentarea lui cu exactitate naturalista. In cele trei dimensiuni, cu aerul pe care il respira si in care se scalda, si cu lumina care il impresoara modelandu-i volumele trupului: cu atat mai putin i-a aparut ea laudabila sau necesara. Daca lasam deoparte portretele care, dupa cum am spus, sunt mult mai rare decat in arta occidentala, figura omeneasca se reduce la aparitia unor personaje miei, umbland prin peisaje, nu pentru a le da viata, ci pentru a aminti ca, oricat de salbatice ar fi aceste locuri muntoase, ele nu sunt deserturi: aici locuiesc intelepti, traind ca niste sihastri in adancuri de stanca sau in colibe cu grinzi usoare, in fata unei cascade. In acea stare de contemplare si meditatie care este conditia suprema. Chiar micimea lor va pune in relief enormitatea piscurilor, desimea padurilor, dar ei nu sunt absenti din reprezentarea aspectelor lumii, pentru ca si ei trebuie sa-si aiba locul in concertul cosmic si sa atinga starea de perfectiune la care aspira fiecare om si pe care pictorul chinez i-o propune ca exemplu.

In schimb, gandirea creeaza un vocabular de alegorii si simboluri ce conditioneaza acest ansamblu de forme pe care le iau ideile. Acest pozitivism are o coloratura asiatica si este adaptat unei civilizatii unde ierarhiile, ceremoniile si riturile cladesc si mentin o arhitectura sociala ingenios conceputa pentru binele maxim al colectivitatii si individului. Sufletul. In schimb, e prea putin solicitat aici si de aceea n-a pulul rezulta docil o arta oficiala, formalista, care n-a influentat dezvoltarea picturii, daca exceptam baso-i chefurile policrome ale dinastiei han. Constituind aproape singura manifestare a tehnicii si esteticii picturale in timpul celor patru secole de domnie a acestor puternici imparati, la rascrucea dintre vechea era si era noastra. Aceste picturi murale, de un slab relief, dupa metoda atat de curioasa a reliefului scobit , erau puse in evidenta de culori ce s-au ofilit; se crede de asemenea ca aceste baso-reliefuri nu erau decat copii sau replici ale unor originale pictate din care nu s-a pastrat nimic si care dadeau o imagine exacta si incanlaloare a vietii de curte in timpul imparatilor han. La muzeul din boston se afla o caramida pictata datand din aceasta perioada, straniu de moderna ca spirit si ca executie, infatisand intelepti sau functionari ai palatului, si care prevesteste stilul cursiv, pitoresc si uimitor de veridic, cu toata impetuozitatea si libertatea tratarii, pe care il vom regasi optsprezece secole mai tarz.iu in japonia, in stampa populara "ukiyo-e".

Despre dalele funerare gravate din ho-nan si din ciang-tong s-a afirmat ca sunt doar o pictura cu dalta; ne putem intreba atunci daca nu cumva au fost transpuse pentru morti, intr-un material mai trainic, ferit de stricaciune si in stare sa pastreze pentru vecie imaginile ce i se incredintau, aceleasi imagini care in casele celor vii erau doar pictate. Aceasta arta pastreaza in amestecul de gravitate si pitoresc trasaturile unei arte de curte, dar vedem reaparand pe caramizile pictate ale mormintelor un intreg bestiar fantastic, mostenit de la dinastiile ciang si lin; bestiar pe care il cunoastem datorita somptuoaselor bronzuri din acea perioada, in lipsa unor picturi mai vechi, si care isi va pierde incetul cu incetul violenta incan-tatorie si acel straniu supranatural pe care artistii bronzului le creasera odinioara. Pe langa monstrii hibrizi, transmisi de-a lungul mileniilor isi si si , se observa un element care a jucat intotdeauna un rol important in arta chineza: norul. «conceperea norului ca lacas al geniilor, si geniu el insusi, e fara indoiala una din trasaturile permanente ale esteticii chineze. Sa ne amintim de accentuatele determinari din epoca citi, in care liniile trasnetului deveneau pe nesimtite dragon. Daca transpunem acest limbaj geometric in grafismul miscarii din epoca han obtinem norii-pasari, noгіі-dragoni, norii-spiridusi. Doar cateva clape si ajungem la peisajul sting sau yuan si la acele departari vaporoase unde ceata e totul, unde trani-bele de nori sunt insusi sufletul lucrurilor, si dincolo de concret, lasa sa se ghiceasca esenta unira si schimbatoare, asa cum ne-o va dovedi pe de-a-ntregul in vreo pictura yuan ivirea brusca in miezul norului a dragonului insusi.

De-a lungul acestor revolutii de scoli si de tehnici, estetica — sau mai degraba baza intelectuala a esteticii — ra-mane aceeasi (grousset). Pot sa ne frapeze unele asemanari intre caramizile funerare, si cateva picturi de pe vasele grecesti, dar asta nu trebuie sa ne surprinda, pentru ca grousset ne aminteste ca in perioada cand cioplitorul de caramida chinez executa aceste desene, scoli ale artistilor greci si romani pictau frescele palatelor si templelor din miran, unul din orasele moarte ale asiei centrale. Aflat pe drumul matasii, in acele oaze mirifice si prospere pe care nisipul rabdator le-a acoperit in decursul secolelor.