, are loc oarecum in detrimentul omului, de vreme ce se considera ca o atare reprezentare e la fel do demna de interes ca un portret sau un nud feminin. Totusi, acest interes nu e adresat obiectelor in sine, unei vaze, unei caldari, unui vas cu fructe, care pot, fara indoiala, sa fie surse de delectare senzoriala in sine; concepte diferite vin sa intareasca si sa nuanteze curiozitatea si satisfactia cu care este privita o natura moarta. In primul rand, ca in antichitate, exista acea bizara calitate de joc, care considera un tablou perfect reusit cand isi indeplinea functia sa iluzionista de a insela pe spectator. Grecii admirau reprezentarea unui ciorchine de struguri pentru ca pasarile, induse in eroare de exactitatea reprezentarii, au incercat sa-l ciuguleasca. Gustul naiv si popular pentru iluzie gasea in aceasta o ratiune suficienta pentru pictura naturii moarte. Intr-o ierarhie spirituala mai inalta se situeaza natura moarta intelectualista si aproape abstracta, ale carei elemente nu exista pentru ele insele (sau nu numai pentru ele insele), ci de asemenea pentru formele geometrice pe care le imbraca in trupuri materiale. Desi formata din fructe, pahare, flacoane, portelanuri, ce formeaza aparenta exterioara, ca cuprinde un manunchi de structuri severe, conceptuale pe care ratiunea le cauta si le descopera sub ingenuitatea inselatoare a lucrurilor vizibile.

Atunci cand perfectiunea acestei scheme abstracte, conforme cu proportia divina, o legata de reprezentarea naturalista in stare sa-i induca in eroare pe naivi, jocul capata un dublu rafinament. La jumatatea drumului intre naturalismul pur, iluzionist, care-l indeamna pe pictor sa migaleasca puful delicat al piersicilor, un strop de roua pe petala unui trandafir sau coaja calda si bine mirositoare a unei paini, si geniul geometric ce-si ascunde aici sferele si cuburile sale, se plaseaza natura moarta moralizatoare, nascuta din accesoriile simbolice dispuse de pictori in tablouri religioase pentru a complica si a face mai vie invatatura unei bunevestiri sau unei coboriri de pe cruce. Dar se intampla ca un obiect sa fie re* prezentat in pictura medievala fara ca o semnificatie mai mult sau mai putin ezoterica sa fie legata de ei; bogatul limbaj al besliariilor, al lapidariilor, al hortuariilor inmultea felurile rebusuri spirituale, ermetice sau mistice, a caror cheie pierduta in cursul secolelor nu poate fi decat cu greu cunoscuta astazi. In clipa cand natura moarta a iesit din compozitie. Detasandu-se, ca a pastrai si a sporit insasi aceasta semnificatie pe care o avea in tablou si care-i era proprie; si-a asumat un rol moral si chiar moralizator. S-a nascut astfel ceea ce se numeste vanitatea, deosebit de fecunda in epoca baroca, careia-i transmite cugetarea melancolica, axata pe moarte si sentimentul neantului, si practicata inca din renastere (probabil ca o contrapondere a acelei vehemente dorinte de viata ce caracterizeaza epoca). Vanitatea este didactica prin aceea ca obiectele ce o compun n-au fost alese pentru frumusetea, pentru unicitatea lor si nici pentru umilitatea lor, ci pentru referintele la ideea originara: timpul trece, moartea loveste lucrurile la fel ca si omul, materia in intregime e supusa decrepitudinii si degradarii.

Raspuns modern la acel memento mori al anticilor, la micile schelete din piese articulate intre ele pe care mesenii si le treceau unii altora la sfarsitul banchetelor, si la dansurile macabre cizelate pe cupele de argint. Evul mediu infatisase si el ale sale memento mori sub forma de dansuri macabre, dar acestea, desfasurate sub portalurile cimitirelor, a osuarelor sau bisericilor, faceau sa defileze perechi reprezen-tand toate varslele si toate conditiile, de la papa la omul simplu, de la sugar la mosneag, fiecare om viu fiind condus de un schelet ce reprezenta moartea anuntand fiecaruia invatatura ei teribila. Renasterea din tarile de nord a pastrat un timp oarecare dansul macabru, de care tarile din sud se lepadasera mai devreme, incredintmd vanitatii’1 aceasta sarcina de comentator al s[ir-silului ultim. Un instrument muzical morl, de vreme ce nici o mana nu-l face sa vibreze, fructul mancat de viermi, orologiul oprit care nu mai arata timpul, paharul rasturnat sau chiar spart, cartea rupta, atributele puterii si gloriei pe care omul trebuie sa le abandoneze cand moare, splendoarea unei flori pe care paloarea si descompunerea si-au pus pecetea. Sunt tot alitea imagini ce vorbesc, la fel de elocvent ca si perechile unite in dansul macabru.