Conform miturilor ce mai trăiesc și astăzi în memoria indigenilor din africa de sud. Comune odinioară unui întreg studiu de civilizație, rinocerul este asimilai nopții și întunericului ; el este îndreptat de obicei spre soare-apune și coarnele lui simbolizează luna nouă. Dar luna ia randul ei este reprezentată fie prin antilopă, fie prin bizon. Ucis de rinocer, bizonul mori ar întrupa deci în "puțul" de la lascaux o eclipsă de lună. Dimpotrivă, leul este pretutindeni asimilat soarelui, fie în extraordinara peșteră trois-frăres din ariege. În atlasul saharian sau în fezzan. Acest leu-solar mai are.

Pe deasupra, ciudata însușire de a-și prezenta capul văzut din față, în timp ce restul trupului este in profil. Acest cap văzul din față, înconjurat de coamă, simbolizează chipul scânteietor al soarelui, tot atat de îngrozitor de privit ca și chipul fiarei. În sculptura medievală europeană. In podoabele fraurilor și cingătorilor artei stepelor. Leul văzut din fată apare in același fel și cu aceeași semnificație. Privită intr-un sens mai cuprinzător decat cel acceptat de obicei, arta animalieră a epocii do piatră ar avea, mai mult decat rolul de a asigura reușita vânătorii, virtutea de a regenera cosmosul, de a întreține magic vitalitatea universului și a tuturor locuitorilor săi, cerești sau pămanteni, naturali sau supranaturali. Pigmeii din africa centrală, studiați de frobenius, desenau imaginea animalului pe care urmau să-l ucidă pentru a-l face să renască și să-i asigure supraviețuirea prin întoarcerea la forțele elementare, în sanul mumelor, tinde viața se perpetuează și se recreează fără încetare.

Dacă nu cunoaștem sau nu ținem seama de preocupările de ordin psihic pe care se bazează arta preistorică, ca și orice formă de artă în general. Nu putem avea decat o imagine superficială asupra ei. Frumusețea plastică însăși a acestei imagini nu este de ajuns pentru a-i motiva existența. . exprimat in imagini simbolice. Ca și „biblia săracilor din catedrale sau ca „figurile paranoice" ale suprarealiștilor moderni. Imaginea nu poate fi despărțită în asemenea cazuri de semnificația ei metafizică. Începem să știm acum de ce picta artistul epocii de piatră — și mai pictează încă la popoarele rămase la acest stadiu de cultură — și ce picta. Gestul de a desena pe stancă și de a pune culori primea o semnificație puternică și fără echivoc pentru cel care executa acest gest.

Așa cum pictorul creștin din evul mediu se ruga înainte de a se instala în fața peretelui unde tencuiala proaspătă aștepta fresca, așa cum călugărul tibetan înainte de a executa un tanka oficia rituri ascetice și de purificare, primul homo picior simțea că întregul univers este implicat în acest gest creator al spiritului și al mâinii, că forțele pământului și ale cerului îl însuflețesc și îl pătrund pana în vârful degetelor ce țineau penelul pentru a „ilumina" suportul picturii și a naște acolo chipuri autentice, realmente vii. Boc de întâlnire a energiilor cosmice, pictura preistorică fixează forțele elementare într-o imagine și face să coboare zeii in profilul figurii de- senate pentru a-i primi — așa cum se intamplă cu acele wondchinas din australia, forțe psihice căzute din ceruri, urme divine, proiecții ale visurilor celor nemuritori. In timp ce homo pictor cel mai primitiv se slujea doar de degete ca să tragă in lutul moale acele linii sinuoase mai mult sau mai puțin gandite, numite de specialiștii în preistorie „macaroane". Și al căror înțeles este cu neputință să-l bănuim, artiștii "marii epoci" cualernare întrebuințau uri material deja destul de perfect pentru a obține efectul estetic și eficacitatea utilitară a imaginii. Daca lăsam la o parte sculptura în ronde-bosse. Adică imaginile tridimensionale ținand de sculptură și nu de pictură, observăm in activitatea pictorului două tehnici deosebite: pictura propriu-zisă ce n-are nevoie de definiție, și „gravura" care, fără modeleu și fără culoare, reproduce silueta animalului și anumite amănunte — ale blănii, de pildă — ce scot în evidență trăsătura proprie bizonului, ursului sau mamutului. Gravurile rupestre, mai ales din paleoliticul european, nu sunt întotdeauna ușor de descifrat, căci prezintă o îmbinare de imagini și mai greu de deslușit datorită suprapunerii altor figuri gravate, executate de-a lungul veacurilor și poate al mileniilor.