, si nu numai in sensul restrans de astazi, de pictura portativa in opozitie cu pictura murala: in jurul notiunii insasi de imagine se vor desfasura marile dispute politice si teologice care, sub numele de iconoclasm, vor sfasia sufletul si chiar natura artei sale. Se va pune sub semnul intrebarii insasi legitimitatea existentei imaginii in sine, sinoadele vor discuta in contradictoriu pentru sau impotriva, vor condamna sau vor autoriza, si imparatii, rand pe rand. Vor acoperi peretii de fresce si de mozaicuri cu subiecte pioase sau le vor sterge si smulge, dupa cum vor spune da sau nu imaginilor, in forul lor launtric si ascultand de teologii ce-i indrumau. Am vazul deja in ce masura pictura fusese recunoscuta, inca din primii ani ai crestinismului, ea un mijloc puternic de invatatura, de emotionare (sa nu intrebuintam cuvanlul sugestionare. Caci risca sa fie gresit interpretat). Aceasta recunoastere primise aprobarea oficiala a autoritatilor civile si ecleziastice. Vazul duce la credinta mai degraba decat auzul, spunea patriarhul nichifor, care situa astfel pictura mai presus decat pe predicator, iar grigore din nisa admira in pictura o "carte vorbitoare".

Pictura — si in acest termen cuprindem si mozaicul, fresca si pictura encaustica — este sfintita prin insasi faptul ca nascocirea ei i se atribuie sfantului luca, si din aceasta cauza este placuta lui dumnezeu si bine vazuta de el , dupa cum spune pictorul-calugar dionisic (din turna), autorul unui tratat renumit. Pictorul se va pregati deci pentru munca sa prin rugaciuni si meditatie, ceea ce-l va ajuta sa-si intoarca privirile spre lumea launtrica. Pentru ca trebuie sa infatiseze tocmai aceasta lume launtrica si nu sa-i inveseleasca pe oameni doar cu aparente desarte. El se va stradui sa se apropie cat mai mult de imaginea initiala, de adevarata icoana, socotita contemporana cu evenimentul infatisat si a carei reproducere fidela este cu conditia ca ea sa ramana, dupa expresia lui kfinastedt, un stil de expresie transcendentalii sau dupa micbelis un realism contemplativ transcendent. Ceea ce biblia ne spune prin cuvant, proclama sinodul de la constantinopol, icoana trebuie sa ne-o spuna prin culoare si sa ne-o faca prezenta. Integrata astfel religiei, arta poate, ca si ea. Asa se abate de la linia de stricta conformitate fata de dogme.

Posibilitatile de interpretare ingaduite pictorilor vor fi deci foarte limitate, pe de o parte in domeniul executiei tehnice, si inca si mai mult in ceea ce pliveste conceperea si reprezentarea formei. Sinodul din 753 decreteaza ca artistul carti reprezinta ceea ce nu trebuie reprezentat si vrea, cu mainile lui patate, sa dea o forma la ce nu poate fi crezul decat cu inima este ignorant si nelegiuit. Aniconismul imparatilor si teologilor iconoclasti, desi mai putin absolut decat interzicerea imaginilor la iudei si in islam, ataca, dincolo de reprezentarile nelegiuite, reprezentarea insasi, in sine. Tocmai pentru ca imaginea tinde sa fie venerata pentru ea insasi si nu numai pentru ceea ce infatiseaza. Adica tinde sa devina un idol, iconoclastii ajung pana la interzicerea subiectelor religioase, care pare paradoxala, si preconizeaza o laicizare a picturii si o intoarcere la formele antichitatii. Pe teama ea arta sa nu-si atribuie meritul de a infatisa ceea ce nu poate fi infatisat, i se acorda primul loc artei profane, ca sa se evite coruperea sacrului, contaminarea invizibilului prin vizibil. In sfarsit, iconografia insasi reflecta disputele teologice, si chiar reprezentarea fecioarei e interpretata in chipuri diferite dupa cum se adopta una sau alta dintre teoriile despre natura lui cristos, care constituia obiectul unor serioase controverse.

Pictorul trebuie astfel sa se alature uneia sau alteia dintre tabere in disputele teologice care-i influenteaza direct arta si banuiala de erezie il pindeste in fiecare clipa. Tocmai pentru ca icoana, imaginea, sa nu slujeasca ca arma in aceste polemici si sa-i abata pe credinciosi de la dogma pura, in timpul domniei imparatilor iconoclasti, mai ales constantin al v-lea si teofil. Se dezlantuie o crunta persecutie. Sculptura a suferii cel mai mult, pentru ca statuile au fost sfarimale si baso-reliefurile distruse cu lovituri de ciocan, dar marile ansambluri picturale si de mozaicuri din biserici au fost sterse sau acoperite cu o tencuiala de var, asa cum se va intampla si mai tarziu cand musulmanii vor cuceri constantinopolul. Cu cat imaginea era mai sfanta, cu atat era mai amenintata, si una dintre primele consecinte ale edictului din 726 condamnand orice reprezentare religioasa, a fost distrugerea, solemna si aproape rituala, a statuii lui cristos asezata de constantin cel mare pe portalul palatului sau; pe militarul de aur, imaginea celor sase sinoade ecumenice a fost inlocuita cu portrete de vizitii.