Cea mai importanta supravietuire a acestui principiu al dezincarnarii care a facut sa dureze in estetica occidentala canoanele artei bizantine a fost, in mod evident, cea care s-a impus in toata pictura religioasa a ecumenului slavo-orlodox, si mai ales in rusia si bulgaria, unde o puternica conceptie mistica asupra operei de arta, ca mijlocitoare, si nu numai ca imagine a spiritualului si a divinului, perpetueaza credinta in forta supranaturala a obiectului in sine. Credinta mistica ramasa inca foarte puternica in rusia inconjura icoanele cu o veneratie pana la a le recunoaste aproape o putere magica. Imaginea insasi si personajul infatisat nu erau disociate, si daca exista o dezincarnare in sensul ca trasaturile material umane ale personajului erau estompate cat mai mult cu putinta si inlocuite cu o stilizare aproape abstracta, in schimb divinul continua sa se incarneze in panoul de lemn zugravit, cu conditia de a nu i se degrada infatisarea printr-o reprezentare realista si materialista, ce nu e in stare sa dea seama de supranatural. Fidelitatea fata de prototip si faptul ca i se atribuiau copiei aceleasi virtuti ca si originalului constituiau o piedica pentru pictorul rus si, intr-o anumita masura, ii paralizau elanul simtamantului spontan si al gandirii individuale, dar in schimb favorizau in continuare trecerea, mai intai, de la obiect la prototip, si apoi de la prototip la diversele reproduceri ce urmau sa se faca. Astfel, puterea miraculoasa a imaginii se comunica, dar cu conditia ca asemanarea sa fie absolut fidela, pana la replicile ce se faceau, de parca pictorul ar fi fost cel ce transmitea acel fluid magic destul de puternic ca sa imbibe cu sacru, (am putea spune cu mana, in sensul acordat astazi de istoricii religiilor si de einologi acestui termen polinezian care inseamna forta vitala, emanatie a puterilor naturale si supranaturale). Rusia n-a fost convertita la crestinism inainte de veacul al x-lea, dar cand cneazul vladimir, cel ce a militai pentru raspandirea lui, a inceput sa inalte biserici si sa le impodobeasca, s-a adresat, de la sine inteles, arhilectilor si pictorilor bizantini. Nu e deloc de mirare ca sub aspect estetic si teologic, rusia a trecut sub dominatia constantinopolului.

A novgorod, la suzdal, la pskov, la iaroslavl, ca si pe malurile bosforului, misiunea artei ramane aceeasi: sa comunice invizibilul prin reprezentari accesibile simturilor si mintii, dandu-ne siguranta ca aceasta reprezentare este cu totul asemenea cu ceea ce a fost infatisai si are aceleasi insusiri si aceleasi merite ca si imaginea originara asa ca si urma pecetii fata de pecetea insasi, ca si umbra fata de trup cum spunea, in veacul al ix-lea, calugarul teodosie, staretul manastirii studion de la constantinopol. Aceasta functie spirituala a artei a facut ca doar calugarii sa se poata indeleinici cu pictura, si primele ateliere de arta religioasa rusa au aparut, in chip firesc, in manastiri; mai tarziu, cand fi s-a ingaduit mirenilor sa picteze icoane, ei au trebuit sa se supuna acelorasi reguli de viata ca si calugarii, si, mai intai, sa se pregateasca pentru lucru prin rugaciune, spovedanie, impartasanie si meditatie: inainte de a-si lua in mina penelurile, artistul alunga din mintea lui orice preocupare profana, astfel ca ea sa se umple in intregime doar de spiritul ce patrundea acolo, inspirandu-l. pictatul era privit ca un act religios si aproape ca o functie liturgica, ale carei amanunte materiale erau toate stabilite dinainte in chip minutios, iar starea sufleteasca a artistului era conditia esentiala a desavarsirii si a eficacitatii operei. Lipsa pioseniei ar fi fost tot atat de neiertat sub aspectul desavarsirii operei ca si lipsa cunostintelor tehnice sau a grijii in executia operei insasi.