Este cazul sa vorbim aici despre revolutia ehnatoniana, desi ea s-a manifestat mai mult in sculptura decat in pictura, caci ea a insemnat o adanca ruptura in imobilismul formalist si stilizai, — vreau sa spun: realul inaltat la un stil maret — propriu esteticii egiptene. Influenta religioasa, sociala si politica a acestei reforme inlaurand un adevarat monoteism, propovaduind o doctrina a nonviolenlci ce a fost pe punctul de a duce la pieire cele doua regate, de scurta durata dealtfel. Pentru ca indata dupa moartea reformatorului dusmanii sai s-au intors la traditionalismul cel mai siriei, nu poate fi analizata aici. Vom tine seama prin urmare de aspectul estetic, greu de cunoscut, dealtfel, caci furia urmasilor lui amcnofis al iv-lea се-si luase numele de ehnaton s-a revarsat asupra capitalei sale, amarna. Construita de el din temelii si numita ihut-aton, adica orizontul lui aton, aton fiind soarele. Zeul unic. Aproape ca n-a mai ramas piatra peste piatra din orasul magnific.

Inchinat soarelui, sau din decoratiile sale unde se manifesta noua estetica. Doar ealeva sculpturi, mai putin fragile decat picturile, au ajuns pana la noi. In salul de artisti instalat la amarna de faraonul eretic, reformatorul impunea o alta forma de arta decat cea repetata traditional de milenii, aproape neschimbata. In infatisarea naturii si mai ales a personajelor, un realism absolut, fara nici o atenuare, inlocuia realismul stilizat, utilizat pana atunci, ehnaton, care era foarte urii. Voia sa fie infatisat in adevarata lui uratenie; el refuza portretul de gala, atitudinea demna, aproape hieratica, canonul de frumusete fixat de altla vreme. Nn era calauzit de cautarea pitorescului, ci de o vointa de adevar eu orice pret, de dragostea de adevar pentru el insusi; micile printese semanand cu niste maimute, fiicele salo, pe care le vedem pe o bucata de fresca provenind de la amarna si apartinand muzeului ashniolean din oxford, rezuma aceasta noua arta animata de un suflu de intimitate. De familiaritate, suflu prezent in reprezentarile de animale si in scenele de viata populara dar care, pana la revolutia amarniana.

Nu patrunsese niciodata in infatisarea celor mari. O alta forma de realism, aproape de naturalism, apare chiar spre apusul artei egiptene, in clipa tind influenta greciei si a romei zguduit traditiile antice ramase neclintite pana atunci. Pictura ocupa acum un domeniu rezervat sculpturii: masca funerara acoperind chipul mumiei. Pentru ca asemanarea sa fie cat mai completa si mai exacta, masca era sculptata si oferea un portret fidel al celui mort. In epoca plolomeiea cand infiltrarile straine sunt tot mai mari, apar in regiunea fayum, datind din primele secole ale erei noastre, portrete de morti pictate pe lemn sau pe o panza subtire, lipita pe lemn, cu o expresie cu totul diferita de cea inlalnila mai inainte la portretele funerare. Pictate in encauslica, dupa tehnica greaca, aceste imagini funerare reproduc cu minutiozitate toate trasaturile fizice ale personalitatii, dar ele se straduiesc sa exprime intr-un mod mai intens si mai emotionant si personalitatea sa psihologica si spirituala, ca un raspuns la noile curente metafizice si religioase ce au contaminat traditia arhaica, adu-cand un sentiment de angoasa, exprimat de acest-chipuri cu ochii larg deschisi, patrunse de tristete si de mahnire, uneori chiar de disperarea omului in fata mortii ineluctabile si infatisand anxietatea celui care nu mai crede in fericirea calma a supravietuirii in campiile lui hialu. Cu putin inainte de momentul cand civilizatia egipteana, incetand sa mai fie independenta si creatoare, se resemneaza sa urmeze exemplele impuse de noii stapani ai tarii, piciorul din fayum traduce cu multa discretie, dar dand privirii o putere de marturisire cu adevarat tulburatoare, acest pesimism original intalnit in mai multe randuri in literatura egipteana, si mai ales in celebrul dialog al omului cu sufletul sau, document capital asupra gandirii unui popor a carui arta se straduieste mai curand sa ascunda viata interioara decat s-o scoata la lumina.

Viguroasa structura a imperiului faraonic, bazata pe temeliile sale materiale si morale fixate intr-un sentiment de nezdruncinat al traditiei atotputernice, legile estetice formulate o data pentru totdeauna inca de la nasterea artei egiptene si respectate de-a lungul mileniilor nu ingaduisera ca sculptura si pictura sa devina o oglinda a framantarilor sufletului. Intre adevarul reprezentarii si hieratismul conceptiei se mentinuse un echilibru trainic si armonios: in secolul al doilea al erei noastre, aceste datini si forme incearca sa-si pastreze integritatea. Insa ganduri moderne si intrebari metafizice care nu le erau, desigur, necunoscute vechilor egipteni — caci omul de oricand e asaltat de ele — dar pe care arta n-a voit sa le intrupeze, fiind inhibata de religie, nimicesc antica impasibilitate formala. Portretele pictate de la fayum sunt atat de adevarate. Atat de graitoare si bolile sufletului se marturisesc atat de deschis, incit putem spune, fara a face un paradox, ca stim totul despre aceste personaje, a caror privire e melancolica, iar suferinta cumplita, calma si de nevindecat.