din perioada de tranzitie intre renastere si baroc, lui giorgione. El insusi mai mult baroc decat renascentist, adica al peisajului ca un lot, independent de personajele ce-l populeaza. Urtuna de la venetia si cei trei filosofi de la viena fiind exemplele cele mai pregnante ale unei arte care inlocuieste o actiune ce poate fi definita direct dialectica, cu o atmosfera de muzica si poezie lasand spectatorului intreaga libertate de interpretare a scenei reprezentate. Spre deosebire de contemporanii sai venetieni. Iovanni bellini, alo carui peisaje, oricat de eliberate ar fi, raman narative la titian. Ele joaca cel mult un rol de episod liric, si la tintoretlo unde sunt folosite ca decor dramatic rareori separabil de personajele de care sunt legate. Giorgione s-a apropiat mai mult decat oricine in aceasta epoca de peisajul pur, ce va fi una din cuceririle barocului si unde se va desfasura cu o stralucire neegalata geniul olandezilor.

Intr-adevar, in tablourile lor nu mai e vorba de peisajul anecdotic sau narativ: ele sunt fragmente de natura, transpuse direct, de pe motiv pe panza, ceea ce nu inseamna ca sunt imprumutate fidel dintr-un loc anume. Cand allaert van everdingen picta din memorie — sau dupa studii aduse din natura — muntii, padurile, apele repezi ale norvegiei pe care le vazuse, cand jaeob van ruysdael recompunea. Pentru ca sa dea o panza de un romantism tulburator — unul din cele mai frumoase peisaje romantice. Impreuna cu cele ale lui caspar david friedricb — cimitirul evreiesc din amsterdam, ei inventau tot atat pe cat reproduceau, ceea ce. Pe tipic baroc, omul adaugandu-se naturii prin felul sau de a surprinde lucrurile, de a le aranja si exprima, de a le impregna cu starea sufleteasca ce le da viata profunda si secreta, ce emotioneaza: acelasi lucru l-a facut si el greco in faimoasa sa vedere a orasului toledo. Hercules seghers merge 223 mult mai departe chiar in rarele sale gravuri si in si mai rarele sale picturi unde peisajele au o atmosfera stranie si captivanta. Alaturi de acesti maestri la care realul devine suprareal, pictori buni si chiar de mare valoare ca jan van goyen, albert cuyp sau van der hagen raman, cu o anume indolenta, fideli celor percepute, fara sa mearga dincolo de lumea vizibila, dar stiu sa dea acelor bucati de natura ce i-au incantat si prin mijlocirea carora ne incinta inca — canalul, moara, casele de-a lungul canalelor, intinderea fara hotar a carapiilor confundandu-se la orizont cu cerul si marca — pulsatia intima a lucrurilor.

Si nu sunt adevarati pictori baroci, anuntand mai degraba pe peisagistii romantismului tarziu, pe rousseau, daubigny si scoala de la barbizon, pasionati de realitate si cu toate acestea conferind realitatii respective vibratiile si nuantele emotiei lor. Peisajele lui rubens si rembrandt marcheaza, dimpotriva, o etapa capitala in dezvoltarea genului. Cele ale flamandului desfasoara fara indoiala scene de bravura de o mare libertate a accentului, putin prea aranjate in vederea efectului, stralucitoare, pline de miscare, mult mai recompuse decat cele ale olandezilor, de o splendida ardoare in tratarea formei si in colorit, si putin prea tealrale in inrudirea lor, indepartata dar usor de recunoscut, cu pastoralele eroice ale italienilor din aceasta epoca: salvator rosa de exemplu, si nocturnul magnasco, inspirat de un fantastic macabru si tragic. In modernismul lui rubens, de ia care romanticii englezi au imprumutat mult, exista cu toate acestea o primejdie de academism. Peisajele lui rembrandt in schimb sunt cu totul eliberate de aceasta primejdie. Aici nu te mai intrebi daca ele isi au izvorul in vis sau in observatia obiectiva, intr-atat sunt de departe in realitatea lor intrinseca, de ceea ce se numeste in mod abuziv si restrictiv realitate. Intr-adevar, natura nu este aici decat o proiectie a lumii interioare a pictorului: culorile cu care picteaza nu sunt cele vazute, ci o armonie creata in intregime din lumini aurite purtate peste un pamant brun ce te duce cu gandul la lutul originar din care au fost create toate fapturile si care se insufleteste si canta atunci cand lumina calda il patrunde.

In intimitatea si umilinta sa, nevroind sa reprezinte un anume loc, nici sa construiasca un decor magnific si somptuos, arta peisajului ia rembrandt devine o inviere feerica a splendorilor uitate si aceasta pasta, in acelasi timp incandescenta si intunecata, din care sunt framantate lucrurile, nu mai e un portret al lor, asa cum nici autoportretele lui rembrandt nu sunt fotografiile unei simple fapturi de carne.