arta minciunii picturale nu se putea opri aici, chiar erau de trebuinta pictori mai iscusiti in tratarea spatiului ca sa adauge mestesugului marmurei false stilul nobil al iluzionismului perspectivei: arhilecti, geometri, oameni invatati, dar si plini de imaginatie si de fantezie. Acestia au strapuns peretii pe care predecesorii lor se multumeau sa-i impestriteze cu imitatii de marmura. El de al doilea stil introduce o inovatie uluitoare, constand pe de o parte in largirea incaperii prin reprezentarea unor elemente arhitecturale fictive, portice. Colonade, arcade inalte, ce fac camera mult mai mare decat e de fapt, si, pe de alta parte, fictiunea e marita si confirmata prin deschiderile facute chiar in peretii falsi, astfel incit se vede cerul, siruri de copaci si cladirile de pe partea cealalta a strazii. Acest trompe-l’oeil e astfel perfect incheiat: s-ar spune ca peretele adevarat a devenit transparent sau chiar ca nu mai exista: ai impresia ca traiesti in aer liber. Dar se intampla ca iluzionismul, intarindu-si mereu virtuozitatea, sa ajunga la un impas; izbanda minciunii nu tine decat un timp, indemanarea pictorului in a face sa para reale si convingatoare spatiile inchipuite atinge o anumita limita: e momentul cand impostura, realizand capodopere, nu mai poate merge mai departe. Arta da atunci indarat: ea pastreaza spatiile iluzorii, caci lumea s-a obisnuit atat de mult cu ele incat n-ar mai suportat ingustimea meschina si apasatoare a realitatii, dar iluzia insasi va li complicata, fiind infatisata ca iluzorie si subterfugiul isi va gasi implinirea in inlocuirea acelui trompe l'oeil naiv (intelectualiceste vorbind) cu placerea estetica de a contempla insusi mecanismul iluziei.

Nimeni nu va crede in adevarul falselor departari, al falselor arhitecturi, dar va gusta fermecat arta, atat de delicata si subtila, care le-a alcatuit. Procesul psihologic ce consta in a fi pacalit grosolan, in a accepta inselaciunea si a o savura ca atare, se perfectioneaza: jocului de bilei al falselor departari ii urineaza jocul savant al dublei iluzii, al falselor tablouri agatate pe pereti falsi, acolo unde, odinioara, se deschideau ferestre false. Suntem tot in domeniul falsului, dar acesta si-a schimbat natura si semnificatia. Si vitruviu care nu admite arhilecturile inselatoare, le utilizeaza ca sa le condamne aceleasi argumente cu care clasicii vor acuza iluzionismul barocului. Atunci, in locuintele campaniei vor aparea alte procedee de largire, de expansiune a spatiului real, care nu mal tin de trompe l'oeil cu efect simplu, dublu sau triplu, ci sunt. Imprumutate de ia decorurile teatrale, asa cum incepuse deja sa se intample in cel de al treilea stil. In cea de a patra etapa domneste si se marturiseste pe fata scenografia — nemaipretinzand sa infatiseze adevarul asa cum o-o face nici fundalul de panza la teatru sau cortina la opera — incomparabila creatoare de iluzii cc ne farmeca, dar care nu insala pe nimeni si da frau liber imaginatiei in irealitatea loiala, privita si indragita ca atare.

Aceasta arta e inrudita cu teatrul si fiindca e un divertisment si o delectare, o arta pur decorativa — bineinteles cu exceptia camerei sacre din vila misterelor unde se desfasurau ceremoniile tainice inchinate zeitei domelor, al caror ritual era infatisat pe pereti. Arta campaniei nu cauta astfel sa starneasea emotia sau pateticul.