dar, din fericire, lumea de dincolo nu e doar un lacas de spaime si chinuri: le bucuri in ea si de ospete si de dantuire pana la delirul orgiac, ca in mormantul leoaicelor, sau de sporturi in aer liber, dintre care mormantul vinalului si pescuitului infatiseaza episoadele preferate. Daca dantuitorii, vanatorii si pescarii sunt zugraviti cu acel simt, al firescului si al pitorescului specific etruscilor, in schimb mormantul baronului, mai tardiv, caci dateaza dupa catc se pare de la sfarsitul secolului al 3-lea, marturiseste implinirea unor puternice influente ioniene. Vegetatia e aici intotdeauna arbitrara, gesturile stilizate si atitudinea personajelor — preotii, raposatii, eroii participand la jocurile funebre — in nemiscare si parca impietrite intr-o rigiditate hieratica. Coloritul e mai bogat si mai variat decat inainte si desavarsirea formelor ne face sa credem ca pictorul acestui mormant este fie un grec stabilit in etruria. Uite un etrusc format in grecia, sau cel putin, care si-a invatat mestesugul pe langa maestri greci. Rav si sobru, stilul din mormantul baronului defineste implinirea acestei perioade orientalizate ce se va incheia in secolul al 4-lea, inaintea aparitiei stilului numit astazi sever, care se indeparteaza de orient si lasa sa infloreasca geniul national pur. Nelipsit insa de anumite aporturi ale grecilor, care fac din etruria o oglinda a variatiilor estetice din insulele grecesti si peloponeze, bineinteles cu acel decalaj in timp obisnuit in artele provinciale.

Stilul zis sever se defineste prin realismul cel mai sincer, observat in chipul cel mai ingenios, cel mai pitoresc si cel mai direct; sunt infatisate jocuri funebre, scene de palestra sau stadion, ospete si dansuri si nu se poate afirma cu siguranta daca e vorba de episoadele ritului funerar executat sau de evocarea placerilor de care defunctul se va bucura in lumea de dincolo. Ne frapeaza mai ales muzicalitatea ritmurilor compozitiei, eleganta si gratia picante, atragatoare a figurilor ce dantuie si amestecul de realism si de distinctie aristocratica caracteristic mai ales in mormantul leoparzilor. Aceste trupuri zvelte, goale sau usor imbracate, evoluand armonic printre arbustii subtiri, albastri sau verzi, stau dovada fericitei imbinari a traditiilor autohtone cu cele mai pretioase precepte ale grecilor. In mormantul patului funebru, unde poate fi admirat un minunat cal de curse, jumatate galben, jumatate albastru, se observa chiar o incercare de perspectiva in genul lui polygnot. Raspunzand unor preocupari estetice cu totul noi. Unui spirit necunoscut pana atunci si care se slraduie sa cucereasca spatiul, sa infatiseze, cu stangaeie dar in chip miscator, cea de a treia dimensiune. Secolul al v-lea insemnase intoarcerea victorioasa a traditiei autohtone; in secolul al vi-iea, dimpotriva, aceste traditii vor disparea sau se vor subordona influentelor grecesti, devenite tiranice: se instaureaza astfel un clasicism etrusc, contemporan al clasicismului grecesc si caracterizat prin aceleasi trasaturi.

Schimbare specifica apare, in insusi spiritul picturii etrusce, unde. In perioadele precedente, dragostea de viata, de realitate, pentru miscarea trupurilor, pentru bucuria senzuala, mentineau printre figurile funerare o vioiciune hazlie si incantatoare, cu toate ca e vorba, sa nu uitam, de picturi funebre. Pe schimba insusi sensul mortii, iar lumii de dincolo tipic etrusce, unde, ca si in eea greaca, defunctul isi continua indeleinicirile si placerile de pe panianl. Ii urmeaza o lume cufundata pe jumatate in intunecime, clarobscurul hadesului elenic, unde umbrele zboara de ici-colo cu melancolie, ca niste mari pasari triste cu pene cenusii, asteptand cu lacomie o ofranda de sange ca sa-si recapete pentru cateva minute aparenta de viata.