schemele geometrice de un uimitor rafinament intelectual, subiacente anumitor figuri sacre, oferind solutiile cele mai savante ale sectiunii de aur si ale proporfiei divine, se invesmanta intr-un trup sensibil, si cel ce nu stie sa patrunda dincolo de trupul carnal, pana la misticul pentagon instelat a carui suprema desavarsire o proslaveste stiinta numerelor, este emotional si intimidat pana la reculegere de statica solemnitate a pantocratorului din evul mediu occidental (foarte diferit de cel bizantin, dincolo de orice contact, si neatins de gandul insusi), a carui umanitate poate fi conceputa si perceputa in manifestarea divinului, si catre care toate elanurile inimi isi pot da frau liber. Pasind pentru aceasta problema in aparenta de nerezolvat, a asocierii vizibilului cu invizibilul in una si aceeasi forma, o solutie umana si deja umanista, pictorul romanic rivalizeaza in simplitate mareata cu confratele sau sculptorul, intr-o imbinare a imaginatiei cu ratiunea, a lumii sensibile cu transcendentul, imbinare deosebit de reusita in intregul ecumen occidental. Nimeni nu l-ar putea acuza ca a coborat, a vulgarizat sacrul ca sa-i aduca la nivelul conditiei umane; dimpotriva, aceasta a cunoscut o inaltare, spiritualizand materia, raspandind asupra tuturor lucrurilor acea aura, acel aer de sfintenie, de noblete fireasca, care umple toate celulele materiei de spirit, o transfigureaza fara s-o distruga, s-o anuleze, o innobileaza intr-un cuvant, hic et nunc. A infatiseze invizibilul cu ajutorul lucrurilor vizibile; sa confere spiritualului trainicia si realitatea materiei, si, pe de alta parte, sa supranaturalizeze aceasta materie in asa fel incat prezenta sacrului sa strabata ca o raza prin densa opacitate a trupurilor, acestea sunt, odata int plus, imperativele ce se impun pictorului medieval. Raspunsul dat de italia acestei cerinte imediate de a imbina realitatea spirituala si realitatea carnala, este mai simplu decat. Cel al pictorilor romanici francezi; desi respectau primatul monumentalului, asa cum se intampla cu figura gigantica a arhanghelului de la pui), acestia asociau un sentiment foarte precis al simbolismului formelor si proportiilor, o anumita hieralizare intelectualista existenta intotdeauna in substrat, chiar si atunci cand artistul vrea sa concureze natura , cu talentul de a impinge natura pana la limitele supranaturalului. Trebuie sa adaugam ca marca traditie murala se va pierde in franta o data cu impunerea goticului, caci peretii dispar ca sa lase locul marilor ferestre cu vitralii, si arta mesterilor de vitralii, si faurirea tapiseriilor ce se intind de la un stalp ia altul al navei, o inlocuiesc pe cea a pictorului.

Chiar daca aceasta parasire, abandonare a artei frescei in franta nu a fost totala, ca inseamna totusi o ruptura in evolutia sentimentului formei si a modurilor de expresie. Cuprinzatoarei izbucniri de ansambluri romanice nu-i urmeaza o pictura gotica sa se poata masura cu ca, dimpotriva, in italia, toate experientele capitale ale esteticii si tehnicii medievale au urmat unele dupa altele fara intrerupere. Schimbarile aduse isi gasesc ecouri mai tarziu chiar si in plina renastere; tocmai de aceea, italia considera in primul rand fresca drept arta murala prin excelenta, si, asa cum afirma michelangelo, o arta virila: ea pretinde promptitudine in hotarari, o executare sigura, fara ezitari, fara reveniri. Tergiversarile, veleitatile, scrupulele, intoarcerile pline de neliniste asupra operei odata incheiate, nu-i sunt ingaduite artistului care practica adevarata fresca, adica a fresca, cum spuneau italienii; nu e voie ca tencuiala umeda sa se usuce in timp ce pictorul lucreaza, caci culoarea nu mai patrunde; fresca a secco, саге-si permite retusuri si corectari pe tencuiala uscata, e deja un inceput de corupere, contrar puritatii, autenticitatii frescei adevarate. Intelegem atunci de ce un artist nelinistit, experimentand fara incetare, curios sa cunoasca materiale noi, cu o gandire sinuoasa, ca leonardo da vinci, nu putea sa reuseasca intr-o tehnica a carei trasatura esentiala e spontaneitatea, rapiditatea.