contrar celor intamplate in toate curentele artistice studiate pana acum, cavalerul albastru (blanc boiler), curentul lui wassili kandinsky si franz marc, preconizeaza si reprezinta spiritualizarea artei, opunandu-se prin aceasta tuturor experientelor pur formale care s-au succedai de la impresionism (simbolismul el insusi fiind mai degraba literar decat autentic spiritual). In momentul cand se manifesta in opera lui kandinsky ceea ce el a numit cotitura spirituala, adica in jurul lui 1910, au loc aproape simultan redactarea cartii lui kandinsky despre spiritual in arta, menita sa provoace o intensa si adanca revolutie in arta contemporana, publicarea culegerii cavalerul albastru si prima expozitie la munchen a grupului de pictori reuniti de o estetica asemanatoare sub eticheta blaue reiter. Asa cum volumul continea poezii, texte, reproduceri de tablouri si desene, muzica, prima expozitie din 1910—1911 si cele urmatoare au fost in mod foarte liber deschise pentru artistii din toate tarile; catalogul cavalerului albastru e o intalnare impresionanta de nume din cele mai celebre ale timpului, sau de nume sortite sa devina curand celebre. Laue reiter se numara printre miscarile cele mai bogate in semnificatii si cele mai fecunde din prima jumatate a secolului. In jurul lui kandinsky, al lui marc si al lui august маске care, inca din 1907, aduceau ideea ca e posibil sa asociezi culorile pe o panza fara sa te gandesti la un obiect rcal, puteau fi intalniti jawlenski, marianne von werefkin, cei doi frati burliuk; intr-o anumita atmosfera in care regasim, datorita lui marc, ceva din naturismul filosofic al romanticilor germani. Ce s-a ales aceasta emblema a cavalerului albastru? Deoarece kandinsky si marc iubeau peste masura caii si recunosteau in acest animal un caracter misterios si magic.

Iar albastrul, culoarea cerului ce cheama omul spre infinit si trezeste in el dorinta nostalgica a puritatii, a supranaturalului. Idealurile cavalerului albastru se reduc pe scurt la urmatoarele trei formule: frumosul provine din necesitatea interioara (kandinsky); orice forma a artei e o manifestare a vietii interioare (маске); prin ce se recunosc operete autentice? Ca tot ce e autentic, prin viata lor interioara care e chezasia adevarului (marc); si daca ni se ingaduie sa adaugam la cei trei pictori un muzician, colaborator si el (asemenea lui schonberg) al culegerii blaue reiter, thomas von hartmann scria: orice mijloc ce se naste din necesitatea interioara e justificat. Repetarea la toti acesti artisti a cuvantului interior, si pe care pun in mod deosebit accentul, arata ca daca estetica de la blaue reiter duce spre forma, ea e mai ales un fel de reactie spirituala, de reafirmare a caracterului sacru al artei; e tocmai ceea ce intelegea kandinsky atunci cand spunea: pe evident ca armonia formelor trebuie sa se bazeze pe principiul contactului prielnic al sufletului uman , sau, altfel spus, e vorba de principiul necesitatii interioare, care este axa in despre spiritual in arta. Rezulta astfel o simbolica si un dinamism al culorilor care ajung la o adevarata mistica, asa cum rezulta din aceasta carte. Mistica ce nu provine din simbolismul cromatic al evului-mediu sau al orientului, ci chiar din experienta spirituala a lui kandinsky. Iata de exemplu ce scrie el despre alb: "in timp ce negrul are o rezonanta interioara" ca un "nimic" fara posibilitati, ca un "nimic" mort dupa ce soarele a murit, ca o tacere eterna, fara viitor, si chiar iara speranta unui viitor.

Albul care e considerat adesea ca o non-culoare mai ales incepand cu impresionistii care nu vad alb in natura se dezvaluie analizei ca simbolul unei lumi unde toate culorile ca proprietati ale substantelor materiale au disparut. Lumea aceasta e alal de sus incat nici un sunet nu strabate pana la noi. In ea cade o liniste ce se intinde la infinit ca un zid rece si de netrecut, de neclintit. Albul actioneaza asupra sufletului nostru asemenea linistii absolute. El rasuna interior ca o substanta a sunetului al carei echivalent in muzica poate fi tacerea, acea tacere care nu face decat sa intrerupa dezvoltarea unei fraze fara sa-i marcheze definitiv incheierea. Inistea aceasta nu e moarta, ea abunda in posibilitati vii. Albul suna ca o liniste ce ar putea fi subit inteleasa.

Un "nimic" plin de bucurie tinereasca sau mai bine-zis, un "nimic dinaintea oricarei geneze, a oricarui inceput. Poate ca asa a rasunat pamantul, alb si rece, pe vremea erei glaciare. Despre spiritual in arta, 1911.