, face ca zidurile logicii si ratiunii sa sara in aer, metamorfozeaza materia pentru ca ea sa devina astfel interpreta viselor, aboleste orice limite, tot ce inchide, tot ceea ce apasa: ori cat de grea si de solida ar fi armatura de piatra a plafoanelor si a cupolelor, toata aceasta substanta minerala se volatilizeaza si se pierde in nori, in sageti de lumina, de parca in locul acoperisului n-ar mai fi decat bolta cereasca insasi, ca sa acopere biserica sau palatul, prin care trec ingerii, locuita de catre cei prea fericiti. Aceasta miscare incepe in italia: cu correggio la tarma, inca de la mijlocul secolului al xvl-lea; continua in peninsula cu parintele pozzo si bacircia de la roma; au mai existat si marile sarbatori ale soarelui de tiepolo la palazzo clerici din milano, la venetia, la wurzburg. Dar locul preferat al acestei mari decoratii baroce a fost mai ales germania si austria, impreuna cu splendorile de la saint-gall si einsiedeln in elvetia; aici a atins aceasta pictura desfasurarea ci cea mai deplina si mai variata. In germania au fost catagrafiate aproape patru mii de asemenea ansambluri, ceea ce dovedeste extraordinara popularitate a stilului: numai in suabia si bavaria exista aproape doua mii. Se remarca aici ca fenomen de ordin tehnic deosebit de semnificativ inflorirea din nou a frescei, larga ei raspandire si importanta pe care o are in acest context tratatul de pictura al lui wemer, publicat la erfurt in 1781 si care joaca in a treia perioada a barocului, cea numita de obicei rococo, un rol la fel de important ca acela al tratatului lui cennino cennini in italia la confluenta evului mediu si a renasterii. In privinta celor trei perioade, e cazul sa spunem ca daca se admite disocierea manierismului, ce dureaza de la mijlocul secolului al xvi-lea pana ia mijlocul secolului al xvii-lea, de barocul propriu-zis, care il urmeaza cronologic si este el insusi urmat de rococo in secolul al xviii-lea, aceasta impartire are pacatul de a masca unitatea profunda a barocului, curent continu, ce merge de la sfarsitul renasterii pana ia zorii romantismului, subtila articulatie de forte si ganduri constituind un lant neintrerupt. In mod legitim, deci, consideram manierismul si rococoul zorii si crespusculul barocului propriu-zis — ca apartinand barocului, ca fiind doua stari particulare ale barocului, in sensul in care se vorbeste de doua stari ale unei gravuri.

Odata lamurita aceasta problema, sa revenim la pictura baroca germana, cea mai frumoasa, cca mai bogata, cea mai captivanta si cea mai baroca in acelasi timp, afirmand ca ea se acorda perfect cu savantele solutii arhitecturale adoptate pentru a face bisericile cat mai imateriale, cat mai imponderabile, de catre marii constructori poppelmann, fiscber, neumann, prandtauer, murgenast. Aceasta elansare e obtinuta si prin inlocuirea cu marmura adevarata a stucului pictat sau stucului marmorat, si prin proliferarea capricioasa a ornamentelor in stuc, utilizand tehnica stralucitoare, traditionala a maestrilor din wessobrun, cu arabescuri, cochilii, motive vegetale si panase extravagante, precum si statui de stuc care nici ele nu apasa arhitectura pe care o insotesc. Arhitectura reala a unui palat, a unei biserici si chiar a unei biblioteci de manastire (saint-gall, saint-florian), atat de usoara, atat de plina de miscare, cu ritmuri atat de repezi incit nu simti niciodata vreun timp mort, e imbracata in aur, in alb proaspat, in culori aprinse. Totul se misca, totul scanteiaza, totul canta in asa masura incit da o impresie de bucurie de necrezut. Cele mai frumoase dintre aceste biserici sunt desigur cele care constituie vechi si celebre locuri de pelerinaj, datorita unei icoane sfinte venerata de catre credinciosi: einsiedeln, wies, vierzehnheiligen, bimau, steinhausen. Functionalitatea scopului dorit — incantarea materiala si spirituala a pelerinului — facea din aceste biserici adevarate sarbatori de lumina, de armonii de forme si culori, de delectare fizic-senzoriala — ca si de pioasa reculegere, ale acelei fericiri apartinand in acelasi timp simturilor, afectivitatii si spiritului numita astazi cenestezie. Pictura baroca ajunge la aceasta cenestezie prin combinarea celor mai savante (pentru elansarea realista a structurilor edificiului) si celor mai ingenioase mijloace de trompe l'oeil si iluzionism.

Aici totul e iluzoriu si real in acelasi timp, real prin acceptarea iluziei, iluzoriu ca un spectacol de teatru la care participi din toata inima, dar cu constiinta ca e teatru functionalitatea teatrului e prezenta in aceste biserici-locuri de pelerinaj, unde multimile pioase si naive nu doresc altceva decat sa fie convinse, fiind inca dinainte predispuse zborului imaginatiei, favorizat si de catre falsele perspective ale grilajului corului, fine ca o panza de paianjen, de catre muzica de orga, de cea a instrumentelor si vocilor in tribunele profilandu-se asemenea unor clavecine.