marii artisti fantastici ai secolului al xix-lea, victor hugo, guslave dore, odilon redon, isi invaluie in tenebre vrajitoriile pentru a le face mai nelinistitoare; urmasii lor, suprarealistii secolului al xx-lea, destrama si resping tenebrele savarsind operatiile lor magice in plina lumina. Un foc etern isi arunca lumina cruda pe picturile lui dali, care, asa cum am spus, practica meseria de o minunata meticulozitate, precisa pana la miniatura, a vechilor maestri. Tot de la ei a invatat un alt vizionar savant al alchimiilor picturale, ernst fuchs, secretul vechilor verniuri venetiene, al aplat-urilor netede si stralucitoare asemeni lacurilor, intr-un stil apropiat de cel a) lui hieronymus bosch in tumultul muzical al vechilor cosmogonii. Aici buchs, nici dali n-au avut nevoie sa inventeze maniere noi de a picta pentru a transcrie spaimele si obsesiile lor; perfectiunea unei tehnici pluricentenare le-a fost de ajuns. Dimpotriva, max ernst a folosit toate mijloacele in nerabdarea sa de a poseda in fiecare clipa a creatiei instrumentul si gestul ce o sa-i dea cea mai mare putere, bigurile taiate din reviste vechi sau din cataloagele marilor magazine au devenit gratie unor colaje surprinzatoare, imagini rituale de inalta magie. Rotaje, brosaje, estampaje, utilizarea tehnicilor halucinatorii comparabile cu cele ale lui leonardo da vinci si ale chinezilor, practicarea continua a acestei aptitudini de vizionar ce stie sa extraga dintr-un obiect banal toata substanta misterului si miraculosului ce-l contin. Acest renan e un continuator al marilor fantastici germani ai renasterii si barocului.

El aduce cu el fragmentele unui labirint de nereconstituit. Era ca o pasenta a creatiunii; toate piesele, neverosimil de nepotrivite intre ele, necunoscand nici o atractie deosebita unele pentru altele, cautau sa descopere noi afinitati (andre breton). Aceste afinitati aveau nevoie pentru a se manifesta de acea uimitoare si orbitoare facultate de a inventa noi maniere de a picta pe care o admiram la max ernst, lichide solidificate, metale topite, zgura atragand lumina printr-un iluzionism tactil extrem de rafinat, folosind retele complicate, secrete ce par sa fie scoase din cartea de farmece a unui cabalist. Daca facem exceptie de perioada, de altfel foarte scurta, cand giorgio de chirico a incorporat in pictura sa biscuiti reali, acest italian nascut in grecia are o maniera de pictor clasic al renasterii. Ca o reactie impotriva futurismului, el a instaurat domnia acelei pittura metafisica: pentru el ca si pentru leonardo da vinci, pictura e inainte de toate o cosa mentale- o sa vedem cum se exprima plastic, pictural, acest element mental in ansamblul acestei opere derutante, deconcertante, studiind pietele incadrate de arcade, marile strazi pustii, garile din care nici un tren nu va pleca, manechinele gigantice ce gesticuleaza fara noima, mobilele ingramadite intr-un peisaj salbatic, camerele pline cu coloane antice, de frontoane de temple. Gandirea trebuie sa se detaseze de tot ceea ce se numeste logica sau sens, sa se indeparteze in asa masura de orice limitare umana incat lucrurile sa apara sub un aspect nou, ca iluminate de o constelatie aparuta pentru prima oara (chirico, 1913). Astfel s-a nascut pictura metafizica al’carui reprezentant cel mai de seama a fost, impreuna cu carlo carra (spunem a fost pentru ca stilul sau actual e foarte departe de acel stil sublim, maiestuos si grav ce-l caracteriza) si care datoreaza imobilitatii, subtilei anxietati ce naste relatii insolite intre obiecte perfect de veridice in sinea lor, un fel de a evoca anxietatea intelectuala, deriva ratiunii, naufragiul rationamentului logic.

Nimeni n-a evocai atat de convingator ca chirico clarul de luna inghetat in noptile pustii ale oraselelor italiene unde se plimba cele nevazute si unde, poate mai infricosator, golul pur, acel gol care prin infinitele posibilitati pe care pare sa le aiba, duce cu gandul la anxietati de nevindecat. Acestea sunt principalele aspecte ale suprarealismului de astazi, care se joaca uneori cu incoerenta si absurdul capricios unite, alteori scruteaza abisurile fricii ancestrale ce continua sa existe in om poate din preistorie; acest suprarealism care se imprieteneste cu insolitul si care afla in banalitatea cotidiana chiar izvorul uimirilor de nesecat. Trandville spusese mai demult ca orice se poate metamorfoza in orice; prin aceste cuvinte genialul precursor al uneia din formele cele mai atragatoare si mai pline de viata ale picturii de astazi, si despre care baudelaire spunea ca se zdruncina ca o locomotiva iesita de pe sine , a antrenat catre departarile nebanuite o intreaga generatie de vizionari care au inteles lectia sa irationala si au urmat drumul pe care s-a angajat el insusi, ajungand sa stapineasca nonsensul asa cum o facea in aceeasi epoca si acel criminal iesit din minti si plin de geniu, marele si (necunoscutul richard dadd.