oricat de echivoc ar fi termenul de renastere, nu putem evita intrebuintarea lui in definirea perioadei ce se intinde intre evul mediu si baroc, dar trebuie mai intai curatat de multimea de ambiguitati si de erori ce-lanconjura ascunzandu-i adevarata fizionomie. Se crede in general ca este vorba de o renastere a antichitatii, ceea ce nu e adevarat decat in foarte mica parte: antichitatea greaca si romana n-au fost niciodata date uitarii: cultura clasica continua sa fie studiata, neintrerupt, in manastiri. Si daca un nou avant s-a manifestat in veacul al xv-lea, ca urmare a unor evenimente cu mare rasunet istoric, politic si social, de pilda caderea constantinopolului, aceasta s-a intamplat in cercurile de umanisti, continuand, intr-un mediu profan, munca implinita in bibliotecile si scriptoria manastirilor. In ceea ce-i priveste pe artistii timpului, suntem frapati de originalitatea, puterea nascocirii si imaginatiei, si geniul lor creator de forme absolut noi, mai degraba decat de intoarcerea la trocul, oricat de frumos, de plin de farmec si de invataminte ar fi el. Pictorii renasterii nu sunt niste nostalgici, ci pasionati de neprevazut, de inedit, de necunoscut; ci sunt constienli ca traiesc unul din momentele cele mai minunate si mai fecunde ale istoriei umanitatii, fiind captivati de probleme de orice lei, estetice, intelectuale si tehnice, de deschiderile spre un railor a carui apropiere e atat de tentanta incat intind mina ca sa-l apuce, de perspectivele unui progres material si spiritual, largind orizonturile dar mergand si in adancline, de parca s-ar prabusi cu repeziciune zidurile ce ascundeau pana atunci nesfarsita splendoare a universului formelor si ideilor. Aceasta vointa de innoire absoluta este mai accentuata in pictura decat in arhitectura sau sculptura; probabil fiindca antichitatea nu oferea modele, intr-o vreme cand frescele romei, orasele moarte din campania, herculanum si pompei, ca si cimitirele etrusce, nu fusesera inca descoperite; astfel, dezgroparea nuntilor aldobrandine in 1605, in apropiere de arcul lui galiian, va starni o curiozitate tot atat de vie ca si cea a statuii lui laocoon, gasita in via unui cardinal. Dimpotriva, sculptorii aveau in fata lor, desigur nu originalele grecesti, ci copiile romane, si sculptura italiana a evului mediu continuase in anumite regiuni traditiile antice, ea de pilda in anturajul lui frederic al ii-lea de hohcnslaufen; chiar si spiritul nou al pisanilor, sculptori din pisa, la raspantia veacurilor al xiii-lea si al xiv-lea, se inspira adesea din sarcofagele romane.

In ceea cc-i priveste pe arhitecti, ci aveau in fata privirii lor, in italia, nenumarate vestigii de monumente antice; si de aceea pastrau fata de ordinele clasice un respect aproape religios, mergand uneori pana la superstitie. Daca in general e greu, e adevarat, sa inventezi in arhitectura, mai greu decat in celelalte arte, maestrii operelor renasterii, care lichidau mostenirea gotica, a carei frumusete va fi necunoscuta, daca nu uitata, pana ce romanticii o vor redescoperi si o vor aseza din nou la loc de cinste — gotic e sinonim cu tirat, grosolan, ridicol. Ingrozitor, in limbajul secolului al xvii-lea francez —, constructori ca bninclleschi. Lberli, urmau cu devotiune invatamintele edificiilor antice si se dovedeau a fi discipoli docili, nascocind sau regasind in acelasi timp solutii practice si tectonice de o mare indrazneala si de o frumusete senina. Instinctul creator al pictorului e mai degraba stimulat decat paralizat in originalitatea lui de cui- tul unanim al antichitatii, caci el descopera in ea un element necunoscut pana atunci: notiunea de frumusete perfecta, absoluta si nu relativa, si cinstirea de care se bucura; frumusetea in sine, concept imprevizibil in evul mediu teocentric si teocratic. Aceasta idee platonica a frumusetii, intervenind in arta, va ramane pentru multa vreme predominanta, in asa masura incat toate reintoarcerile la antichitate, posterioare renasterii, de pilda la sfarsitul veacului al xviii-lea, se vor face sub semnul frumusetii ideale, al ideii de frumusete. Deoarece aceasta desavarsire e atribuita omului, ea contribuie la deplasarea centrului de atractie al artei, si aduce omul in centrul ocupat odinioara de dumnezeu.

Cuprins intr-un curent de idei noi care acopera, daca nu chiar inlatura, vechile concepte, pictorul practica si el acest antropocentrism, inlocuind teocentrismul medieval. Aceasta pozitie filosofica va avea consecinte nu numai in gandirea metafizica; practic vorbind, notiunea de от-centru al universului pune in plina lumina fiinta umana, cu trupul, simtamintele, ideile si pasiunile sale si, aproape in aceeasi masura, tot ce-o inconjura si se raporteaza la ca. Ceea ce in pictura medievala se petrecea in ceruri, coboara pe pamant; e de trebuinta deci ca lucrurile pamantesti sa fie infatisate asa cum sunt, si nu cu fantezia abstractiva, stilizatoare, a artistilor medievali in descrierea arborilor, a caselor. Drept rezultat, se va acorda o importanta considerabila elementelor privite mai inainte ca secundare, si socotite acum preponderente datorita legaturii lor cu omul-centru (am putea fi tentati sa spunem: omul-zeu): portretul, decorul vietii, peisajul.