in aceste ample oscilatii de pendul ce pol fi urmarite in succesiunea lor de-a lungul secolelor, care duc de la realism la irealism, de ia clasicism la romantism, cu reveniri periodice ale gustului la realitate si la pasiunea clasica, arta traieste din contraste, opozitii, actiuni antagonice, alternante ale replierii in sine si expansiunii spre infinit. Orice stil poarta in el germenii si principiile celui ce-l va urma si il va distruge sau va accepta sa traiasca impreuna cu primul, fie intr-o coexistenta pasnica, fie chiar intr-o simbioza estetica. Arta care nu se innoieste nici nu se metamorfozeaza e o arta care moare, iar cand aceasta arta a epuizat toate experientele posibile intr-o anumita directie, ea nu traieste, nu supravietuieste, decat cu conditia de a se indrepta violent in directia opusa. Si deoarece vorbim de violenta, trebuie sa adaugam imediat ca nici o reactie, nici o contradictie n-a fost atat de absoluta, atat de radicala, ca revolutia expresionista. Aceasta revolutie a atacat toate curentele precedente: realismul, impresionismul, simbolismul, romantismul; despre expresionism se poate spune ca e un anlt-orice prin atitudinile sale polemice. Chiar si numele pare sa fie deliberat ales pentru a combate impresionismul, iar anecdotica atribuie pa- ternitatea termenului istoricului de arta ernst cas-sirer, care, la una din expozitiile grupului die brucke, intrebat fiind de catre un necunoscator daca pictorii acestia sunt impresionisli, ar fi raspuns: nu, sunt expresionisti. Asemenea altor mari curente artistice, expresionismul nu este limitat la o epoca sau la o tara; daca e adevarat ca a inflorit indeosebi in germania in perioada precedand primul razboi mondial si imediat dupa aceea, un expresionism implicit si iara sa poarte acest nume poate fi ghicit in frescele romane despre odiseea si il vedem revenind periodic in toate perioadele de criza si in epocile limi-nare unde se imbina si se articuleaza doua culturi: la sfarsitul evului mediu, in punctul culminant al barocului, in diferite aspecte ale romantismului.

Alte continente si-au avut expresionismul lor: el apare intr-unul din momentele dezvoltarii artelor precolumbiene, in china, in india, in tibet. In linii mari, aceasta tendinta ar putea ii definita prin aceea ca intelege sa exprime cu forta si spirit partizan (spirit partizan in forma si culoare) drama umana in tot ce are ea mai violent si mai dureros. Extraordinara sa raspandire in germania provine din criza si framanlarile materiale si morale provocate de razboi si de perioada postbelica, cu instabilitatea, nelinistea, disperarea ei. In acest moment tendinta expresionista se manifesta prin doua din aspectele cele mai capabile sa exprime violenta; leali ul si pictura. Un personaj dintr-o piesa de georg kaiser defineste intreaga societate spunand: traim din explozie in explozie tablourile expresioniste sunt si ele explozii si ne frapeaza si ne tulbura tocmai prin potentialul lor exploziv. A spus de asemenea ca arta aceasta inseamna o fuga in afara ruinelor (haftmann) si vointa de a refuza toate paleativele, toate minciunile, toate pretextele care mascheaza adevarul gol, teribil, fatal. El a fost o zmulgere brutala a vesmintelor simboliste care nu acopereau decat provizoriu ranile.

Aceasta miscare tipic germana are cu toate acestea maestrii si precursori care nu sunt germani; ea isi va cauta modelele cu preferinta la van gogh, james ensor, edvard muncii. Covis corinth este singurul post-impresionist german, daca se excepteaza max klinger pe care oscilatiile impulsive ale temperamentului il duc de la realismul absolut la excesele simbolismului. Exemplul lui van gogh ofera expresionistilor cea mai tragica expresie a dramei umane. Norvegianul edvard munch, bantuit de nebunie dupa cum pictorul olandez fusese de sinucidere, cunoaste obsesia acelor nopti albe cand lumina staruitoare macina nervii, enigma de nepatruns a privirilor in care arde un foc diabolic, singuratatea teribila a individului traind pe o insula pustie in mijlocul semenilor sai. Orice viata omeneasca e un naufragiu, afirma arta lui munch, asupra careia planeaza neincetat, ca o pasare neagra, gandul statornic al dementei si al mortii. Dedublarea individului, imposibilitatea lui de a surprinde, de a simti si de a delimita propria personalitate, pesimismul radical al unei existente condamnate la distrugere si neant, fie ca actioneaza fie ca se cufunda in ataraxie, toate acestea fac din marele pictor tragic unul din profetii disperarii cei mai sinceri si mai elocventi. Ca saptezeci de ani, dupa alternate stari de cvasi-nebunie si de sublima luciditate, munch marturisea ca: drumul meu a mers totdeauna la doi pasi de prapastie.

Biografii il descriu ca fiind cuprins de accese de panica fara motiv si care il impiedicau sa traverseze o strada: gradinile fantomatice sub cerul laptos al noptilor nordice, personajele cu ochi rataciti umbland ca somnambulii, strigandu-si spaima cu un tipat ce nu se va sfarsi niciodata: "am simtit marele urlet in natura" exprima intens si brutal aceasta anxietate impotriva careia pictorul era fara aparare si careia ii confera, in fiecare din tablourile si gravurile sale, vehementa strigatului.