In general, frecventele ambiguități care survin in. Legătură cu utilizarea termenilor în discuție iși au originea intr-un act de substituire. Este cunoscută împrejurarea că teologia latină a tradus "misterul“ — noțiune greacă — prin noțiunea latină sacra. Din cate ne-аm putut da seama, marcel brion păstrează forma latină, dar o utilizează — cu referire la pictura preistorică, de pildă — în sensurile grecești originare: capacitatea ființei omenești de a exulta, adică de a tresări și a se înfiora in fața universului, deschiderea sensibilității spre cosmos, respect și teamă pentru necunoscut. Cirul marcel brion afirmă că „arta preistorică exprimă sacrul cuprins în vizibil", el înțelege și vizează cu precădere „iconografia cosmică", atașată mentalității preistorice, iconografie prin care se realizează — sub considerente utilitare — „raportul tribului cu energia universală" și „voința acestuia de a regenera și de a întreține prin magie vitalitatea cosmosului". Pe vorba de „cosmosul" imediat înconjurător, care întreține viața nemijlocită a comunității. . arta preistorică — va observa marcel brion în acest sens — este o artă animalieră, căci ea trebuie să acționeze asupra lumii animalelor". Ea este, apoi, ,.o artă realistă căci animalul real, viu, așa cum este el, trebuie să fie exact înfățișat, pentru.

A fi lovit de arma magică a picturii". Se poate observa că marcel brion nu raportează conținutul termenului „sacru" — în acest iaz — la ideea unui plan ontologic suprem, ci cu deosebire, la realitatea nemijlocită a omului preistoric. Termenul este considerat aici din unghiul credințelor instituite de magie. „sacrul" va fi considerat însă și în accepția sa păgînă". Operand paralela cu filosofia și estetica evului mediu, brion specifică procesele spirituale prin care epoca renascentistă trece la „umanizarea sacrului" ca urmare a înlocuirii leorentrismului cu antropocentrismul. Cu referire la rafael se observă, de pildă, că „prin umanizarea și senzualizarea sacrului, în perechea material — spiritual, materia este cea care învinge". O dală cu aria romantică și cu arta fantastică — mai precizează brion — „sensul sacrului se mută in peisaj".

Comuniunea panteislă cu natura va conduce, astfel, la apariția „peisajului spiritual". „sacrul" este luat, in acest caz, în accepția filosofilor germani ai naturii. Dar termenul a fost preluat, după cum se știe, de gandirea ecleziastică a evului mediu, desemnand divinul ca un absolut ontologic. Pentru pictura egipteană și bizantină, pentru pictura medievală în general, termenul „sacru" va fi utilizat în accepția sa teologică, religioasă, creștină. Ni se pare însă extrem de semnificativă — intr-un anume sens — încercarea lui marcel brion de a defini esența „sacrului". Dezvoltand cateva teze in legătură cu „întrepătrunderea între sacrul creștin și sacrul păgin" (școala rusă de la pskov), el observă că „pictura religioasă în totalitatea ei reprezintă poale lot ceea ce. Există mai creștin în pictura occidentală, pentru că face să devină ireale si idealizează formele vii și le saturează cu spiritualitatea aparținand acelui cu totul altceva, specific sacrului, intr-un fel chiar definiție a sacrului".

Cu această observație, sfera de accepții a noțiunii „sacru" devine practic inepuizabilă, practic indistinctă. Dacă „sacrul" se leagă de spiritualitatea unui cu totul altceva și dacă spiritualitatea acestui cu totul altceva este spiritualitatea — și opera — unei subiectivități umane, a unei, conștiințe umane concrete și istorice — așa cum. Însuși marcel brion susține — este limpede că întreaga artă cade sub semnul sacrului. Dar iată un punct de vedere cu totul inacceptabil pentru gandirea estetică contemporană, pentru gandirea estetică marxistă cu deosebire. Definiția propusă ne trimite la teza — lansată mai demult în istoria religiilor — potrivit căreia sacrul este un element în structura conștiinței umane, și nu doar un stadiu sau un moment in istoria acesteia. Caracterul inconsistent — și aventuros — al acestei teze rezidă in faptul că pana la urmă, sacrul va fi identificai, fără putință de ieșire, cu solemnul, eu gravitatea, cu măreția, cu respectul și venerația. Dovada ne-o furnizează brion însuși atunci cind, generalizîndu-și observațiile asupra picturii egiptene, notează: „misterul sacru ii inspiră compoziții impresionante de un hieratism enigmatic.

Știm foarte puțin despre metafizica a-cestui popor, dar impresia de măreție, de solemnitate, de maiestate cu adevărat divină il frapează chiar și pe profanul de azi. Extraordinara imagina a călătoriei nocturne a soarelui din morminlul lui ramses al vi-lea (valea regilor) este poate capodopera acestei uluitoare supranaturalizări de care e capabilă arta egipteană, a sentimentului ei față de infinit, față de necunoscut și de acest mysterium tremendum transpus in reprezentări aproape familiare. Executată doar in galben și negru, această dramă grandioasă a nopții .și a învierii este capodopera suprarealismului egiptean. Dar iată, in acest sens, o propoziție .și nud clară: „atata vreme cil o artă e pătrunsă de sentimentul sacrului — notează brion — lot ce o privește e înconjurai de o atmosferă de respect, de venerație". In actul de specificare a invizibilului, mareei brion mai folosește, după cum se poale observa. Încă un termen: mysteriuin tremendum. Această noțiune are o istorie destul de complicată.

O reconstituim aici. De ajuns să observăm că ea nu conferă invizibilului alte înțelesuri in afara celor pe care le-am transcris.