deci. Intoarcerea la natura: o natura inaltata de catre spirit si stilizata inca destul de mult pentru ca adevarul sau intim sa nu constea doar intr-o fotografiere a realului. Impacarea materiei cu supranaturalul, ele fiind proclamate dusmane de catre arta denaturata a bizantului. Naratiunea primeste acum un alt ritm, o alta sonoritate, un alt accent decat povestirile simbolice din crestinismul oriental. Alea e deschisa, ducand la capela sixlina, ce devine un muzeu al marilor freschisli ai veacului al xv-lea inainte ea michelangelo sa-i picteze plafonul si peretele cu judecata de apoi. Si pe aceasta cale apar ca tot atatea etape, pornind de la bazilica de la assisi si de la capela scrovegni de la padova. Capodoperete lui giotto, ciclurile lui taddeo gaddi la santa croce din florenta, viata sfantului petru de masaccio la santa maria del carinine de la florenta, intamplarile pictate de dulcele povestitor masolino da panicale la san clemente din roma si la baplisteriul lui gastiglione d’olona, legenda crucii do piero della francesca la arezzo, minunile sfantulii cristofor si ale sfantului lacob la capela ermitanilor din padova, de manlegna, chioslra verde de paolo uccello, la santa marfa novella din florenta, cosimo tura cu ferarezii sai la palatul schifanoia, benozzo gozzoli ia san gimignano.

Cand stilul narativ paraseste zidul, fie ramanand legat de arta religioasa, fie asociindu-se artei profane, el intalneste doua solutii: cea a retablului, unde panourile povestind diferitele momente ale unei istorisiri sunt alaturate si se pot infatisa privirilor spectatorului fie simultan, fie succesiv, daca e vorba de un retablu fix sau de un retablu mobil, si cea a tabloului cu episoade multiple unde mai multe actiuni succesive sau discontinue sunt infatisate in acelasi cadru. Prima solutie, cea a retablului, a fost adoptata mai ales in tarile nordice unde fresca a fost mai putin raspandita decat in italia, si unde ea se pastreaza mai greu decat in locurile cu clima uscata. Cea de a doua solutie e un fenomen estetic nclogic, nerational, fiindca, prin insasi natura sa, un tablou nu poate izola decat un moment detasat dintr-o continuitate; doar daca nu e vorba, fireste, de experientele moderne, ca de pilda cele ale futuristilor, care tind sa integreze miscarea in reprezentarea fixa, statica, imobila. Gruparea mai multor clipe in acelasi decor si intr-o compozitie unica, ca si cum ar fi sincronice, constituie una din aceste conventii ale artei irealiste, admise de catre spirit, dar considerate absurde de privire. Contemplarea celor reprezentate devine deci o miscare in interiorul tabloului, o plimbare in tablou , unde naratiunea conduce dintr-un punct in altul al compozitiei privirile spectatorului, dupa un itinerariu si o succesiune conforma cu desfasurarea intamplarii. Pictura religioasa bizantina a intrebuintat tablourile cu episoade multiple ca sa infatiseze momentele principale ale unui eveniment dat: schimbarea la fata, de exemplu, si tarile slave ortodoxe au imitat acest model. Unii pictori italieni si flamanzi au adoptat si ei aceasta metoda cand au vrut sa cuprinda intr-un singur tablou mai multe secvente dintr-o intamplare sau chiar dintr-o descriere: de pilda diferitele moduri de existenta ale pusinicilor in deserturile tebaidei, care juxtapun locuri indepartate, sau desfasurarea chinurilor unui martir, care leaga unele de altele momente despartite in durata.

, cand vor sa infatiseze pe un rulou etalat in lungime si desfasurat intre bratele intinse, un peisaj adesea imens: gestul mainilor, deplasarea privirii, sunt echivalentele unei calatorii reale sau ale contemplarii unui peisaj miseandu-se cinematic in fata spectatorului, vazut de la fereastra unei masini, am spune noi; aici spectatorul se deplaseaza, dar are iluzia ca peisajul trece. Intr-un tablou in inaltime, se mai intampla si sa fie vorba de o schimbare deloc iluzorie, imaginara. In acest caz cel ce priveste pictura nu se plimba in lungime si paralel cu suprafata picturii, ci se adanceste spre profunzimea spatiului reprezentat. Peisajul din fata ochilor e cel in care va calatori el insusi ca sa realizeze acea apropiere totala a elementelor naturii, munti, fluvii, cascade, stanci, paduri. Artistul a asezat diferite personaje in diferite etape ale drumului, ca pentru a insemna fara gres si fara echivoc itinerariul de urmat pentru calator: mai mult inca, aceste personaje sunt calatorul insusi, proiectat inainte, in puncte determinate ale spatiului ce urmeaza sa fie parcurs si unde spectatorul va ajunge in cursul acestui pelerinaj, in acelasi timp optic, metafizic si chiar magic. Se poate spune deci ca si aici gasim un tablou cu subiecte multiple, dar intr-un mod mai putin evident, mai putin naiv decat in arta occidentala, prea putin atrasa de aceste subtilitati.