pe necesar sa adaugam, printre factorii principali ai primatului antropomorfic in pictura, progresele considerabile realizate, incepand cu sfarsitul evului mediu, in stiintele abstracte sau aplicate, inchinate studierii omului si a lumii ca salas al omului: antropologia, care e, etimologic vorbind, stiinta omului, anatomia, astronomia, fizica, chimia. Figura umana era in pictura romanica mai mult semnul unei prezente decat reprezentarea, propriu-zisa, a acestei prezente; se intampla chiar ca irealismul impins pana la deformarile cele mai capricioase sa fie o cerinta majora a acestei arte; estomparea carnalului, a senzualului, abolirea materiei ca ostila si daunatoare spiritului, ducand la o abstractiune partiala la catalani si totala la irlandezi. Interesul pentru individualitatea unica a omului, fizica si intelectuala, duce la dezvoltarea a doua domenii prea putin abordate in evul mediu, sau cu rezerva, timiditate si stangacie: portretul si nudul. In arta religioasa medievala — si arta era aproape in totalitatea ci religioasa, si oroarea cu miniaturi era cea a cartilor de rugaciuni, a ceasloavelor, a evangheliarelor, unde clementul profan era subordonat sacrului — portretul era ceva secundar si se limita la reprezentarea donatorilor unei picturi; in plus, era de trebuinta ca pentru respectarea ierarhiei, ei sa aiba dimensiuni mai mici decat chipurile sfintilor, prezenta lor discreta fiind dictata de piosenie si nu de vanitate si avand semnificatia de a reaminti personajul sacru caruia ii aduc in dar pictura, tabloul de altar sau frescele unei biserici, ca in cazul capelei scrovcgni din padova, pictata de giotto pe cheltuiala unui bancher care spera ca prin acest dar preaminunat sa-si scoata in lumina virtutile intru uitarea pacatelor. , incepe sa existe in sine si pentru sine, este o etapa extrem de semnificativa in procesul de laicizare a artei realizat de renastere. Asistam astfel la invazia portretelor intr-un tablou pios: inchinarea magilor al lui botlicelli e un pretext ca sa adune, in jurul sfintei familii, chipurile familiei medici si ale prietenilor lor umanisti. Aceasta laicizare si profanizare (cuvantul ar fi prea tare sa spunem profanare) a artei merge si mai departe, in italia, si intalnim la florenta un calugar, certat cu manastirea, filippo lippi, infatisand fecioara — cel putin asa vrea traditia — cu trasaturile unei calugarite pe care o scosese din manastire.

Aceste aranjamente cu religia, de nceonccpul macar in evul mediu, devin ceva obisnuit odata cu renasterea. Nu mai e vorba de familiaritatea des intalnita in evul mediu, naiva si emotionanta, care nu era de fel lipsita de respect, lasand amanuntul pitoresc si intim la locul sau; ci de o schimbare radicala in ordinea valorilor, elementul material luand-o hotarat inaintea celui spiritual, frumusetea fizica inlocuind stralucirea a ceea ce platou numea frumusete launtrica. Cum tarile unde cultul frumusetii trupesti preocupa mai putin mintile si simturile decat in italia, pro-fanizarea artei nu merge alal de departe, si tendintele paganc, triumfand la florenta sau la roma, se bucura de o victorie mai neansemnata in tarile de jos si in germania, caci naturalismul senzual e mai firesc temperamentelor latine decat altor popoare. Desi cultiva mult portretul, fizionomie si psihologic, tarile nordice pastreaza o rezerva in reprezentarea nudului, o lipsa de sinceritate, ne-fiind vorba de neputinta de a infatisa realul ci, dimpotriva, de o preferinta acordata realitatii obiective fata de schema frumusetii ideale, armonios imbinata in italia cu frumusetea vizibila. Nudul italian, chiar si atunci cand nu e de-a dreptul idealizat si ramano credincios modelului, nu are niciodata verismul crud, sarac in senzualitate si lipsit de dragoste, care domneste in renasterea nordica, cu unele exceptii, e adevarat, caci vedem in germania stilizarile delicate, volupluoase in picanteria lor perversa, a femeilor lui cranacli, si puternicele fapturi palide ale lui baldung grien, la hotarul misterului si al mortii. Mecenatul laic, devenit preponderent pe masura ce aristocratia devine umanista si puternicii banului au tot mai multa trecere, prestigiu si influenta, e cauza acestei profanizari. Asa cum mecenatul religios al episcopilor si staretilor, stapanea arta evului mediu, impunandu-i teocentrismul.

Vorba de bancheri si de oameni de afaceri, familia medici la florenta, fugger la augsburg, armatorii de la anvers si de la pisa care, ca si printii, si chiar mat mult decat ei incurajeaza arta si subventioneaza cultura. Condottierii si papii rivalizeaza in zelul lor, in darnicie si gust, insa chiar in aceasta protectie acordata pictorului rezida un principiu de constrangere putand sa devina tiranic in anumite cazuri. Artistul, sustinut si subventionat astfel, atras la curtea amatorului regal si traind in anturajul sau, va trebui, fie ca vrea sau nu, fie ca e sau nu constient de acest fapt, sa asculte de unele imperative tot atat de despotice ca si strictetea teologica reclamata de episcopi si stareti.