retablul inchis poseda, pe langa natura sa de opera de arta, un caracter de edificare morala, si aproape de simbol. Modestia figurilor cenusii din exterior face ca retablul inchis sa fie aproape inexistent; el nu incepe sa traiasca intr-adevar decat atunci cand, voleurilc fiind deschise, policromia panourilor si aurul partilor sculptate iradiaza o atmosfera de splendoare si de bucurie. In sfarsit, faptul ca retablul e de obicei inchis, confera deschiderii sale o semnificatie teologica, liturgica. Nu e vorba doar de bucuria zilelor de sarbatoare, de surpriza si placerea descoperirii a ceva neobisnuit, ci de calea inspre invizibilul manifestat in forma vizibilului, revelatia celor ascunse, dezvaluirea sacrului doar atunci cand e oportun, ingaduit, potrivit ca el sa fie comunicat. Analizarea si indiferenta nascute uneori din faptul ca nu mai vedem un obiect — adica nu-lmai vedem constient, cu buna stiinta, nu-l mai privim — pentru ca se afla mereu in fata privirii noastre —, nu mai survine datorita impresiei de surpriza placuta si de uimire pioasa provocata intotdeauna de ceva exceptional. Cum retablul deschis e o exceptie, caracteristica zilelor de sarbatoare, a solemnitatilor religioase, el isi pastreaza in ochii spectatorilor o capacitate de innoire, si aproape ceva neprevazut, facandu-l mai atragator. Cu cat voleurile interioare sunt aratate mai rar, si le inconjura tin aer de taina, caci taina este legala cu usurinta de sacru, cu atat intamplarile povestite aici, episod cu episod, vor fi citite cu mai multa placere si atentie.

Restul deschiderii retablului se imbraca astfel cu gravitatea si maiestatea unui act liturgic, simbolic, aproape de initiere: este o revelatie, in sensul material si spiritual al cuvantului. Retablul mobil este dezvoltarea logica si aproape necesara a retablului cu voleuri simple; el rezulta din multiplicarea numarului de fete si de panouri, rnarindu-se astfel si numarul de intamplari povestite; in concordanta cu liturghia, el ingaduie sa fie expuse fetele corespunzatoare, in functie de imaginile lor, in timpul marilor sarbatori ale anului, la celebrarea sarbatorilor fecioarei si sfintilor in parte, sfintii din hramul bisericii fiind cinstiti in chip deosebit in episoadele pictate pe voleuri. Comunitatea credinciosilor mult mai cunoscatoare a liturghiei decat astazi, intelegea de ce o anumita pereche de voleuri e deschisa, araland anumite imagini, dupa sarbatoare. In zilele obisnuite, aceste perechi de voleuri — doua, trei sau patru de fiecare parte — erau pliate unele peste altele, si imensul retablu sculptat si pictat nu mai era decat un simplu dulap, incadrat de o multime stralucitoare de pilastri si de pinacluri aurite, dar ale carui usi inchise nu lasau sa se ghiceasca nimic din splendorile ascunse inauntru. Dar in clipa cand portile se indepartau si suprafetele pictate se desfasurau, retablul, dupa expresia lui louis reau, putea fi frunzarit ca o uriasa carte cu chipuri.