pictorii din campania, la care putem sa-l adaugam si pe cel al odiseei, de la esquilin, fie ca e vorba de artisti de origine sau de formatie greaca, sau doar de maestri in arta eclectica unde lectiile alicii se imbinau cu traditiile locale, trebuie sa tina seama de exigentele unui imperativ practic extrem de sever. Sapaturile de la pompei sau herculanum pun in fata ochilor uimiti ai vizitatorilor casc cu incaperi extrem de mici: fie ca e vorba de dormitoare, de sali de receptie, de sufragerii sau de incaperi de odihna, ne frapeaza, atat in campania cat si in casa liviei de pe palatin, cat de inguste sunt incaperile de locuit. Pentru a-i feri deci pe locuitorul acestor camere stramte de suferintele claustrofobiei, era necesar ca spatiul real in care traia sa fie largit in chip iluzoriu, adica peretii sa fie facuti sa dispara, prin reprezentarea unor peisaje urbane sau rustice peste care privirea sa se plimbe in voie; mai in voie decat se plimba stapanul casei prin adevarata sa gradina. Intotdeauna mica si cuprinsa intre peretii casei sale. Aceste peisaje inchipuite, iluzorii si iluzioniste, inlocuiau in casele orasenesti peisajele reale, larg deschise, ale vilei. Pana sa iasa din casa, locuitorul acestor camere neobisnuit de mici putea sa creada ca se plimba la iara. Aria pictorului consta deci din indemanarea sa de a construi in trompe l'oeil: acele trompe l'oeil pe care le vom regasi in austria, germania si italia atunci cand dramatismul baroc va sparge peretii si tavanele bisericilor.

Ambitia artistilor romani nu e atat de mare ca cea a parintelui pozzo. Sau ambitia lui zimmermann: ea nu are pretentia de a face sa dispara obstacolul, sa-l volatilizeze ca sa deschida calea unei evaziuni a spiritului si a sufletului plin de pasiuni dramatice. Locuitorii micilor case din campania sunt niste hedonisti. Nu niste mistici: ei au nevoie ca plimbarea imaginara ce-i smulge de acasa sa fie o placere adresata simturilor, paradoxala, o excursie a privirii si a imaginatiei; si probabil tocmai pentru ca au o imaginatie saraca, realista. Ingreuiata de rationalitate, trompe-гоеіг-иі pictorului nu recurge la sugerarea fantasticului, ci la simpla iluzie a unei realitati inexistente. Vom constata dealtfel ca pe masura ce aceasta arta mincinoasa face progrese tot mai mari in tehnica imposturii picturale, ea isi largeste tot mai mult campul de actiune, ajunge de la ceea ce e mai apropiat la marca departare si in sfarsit se apropie de nemarginire. Cucerirea spatiului inchipuit si a departarilor fictive se face in patru etape, numite de specialistii artei din campania stiluri, diferentiate net pe masura ce talentul si indemanarea pictorilor inving cu mai multa usurinta obstacolele din calea iluzionismului.

Din punct de vedere cronologic, ele se succed in rastimp de mai bine de doua secole, inceputurile situandu-se la mijlocul secolului al ll-lea , iar punctul final in anul fatal, data eruptiei care nimiceste herculanum si pompei. Pe masura ce cresc, se perfectioneaza si se rafineaza posibilitatile si exigentele acestui iluzionism, observam in fiecare din aceste etape o luare in stapanire tot mai indrazneata a spatiului, o dominare tot mai viguroasa si mai sigura de sine a acestui univers fictiv, creat in intregime de penelul pictorului. Primul stil e foarte modest in ambitiile si reusitele sale; el are doar pretentia sa transforme tencuiala obisnuita a peretelui intr-o expozitie somptuoasa de marmura rara si costisitoare. Aceasta tehnica a marmurei false, ea si a lemnului fals, tine inca de mestesug. In motive de economie, sau pentru ea proprietarii socotesc ca marmura falsa, imitata perfect, face tot atata efect ca si cea adevarata, artistul copiaza cu o exactitate cu alit mai inselatoare cu eat prin tehnica encaustica se obtine netezimea si luciul pietrei: porfirul, serpentinul, verdele antic, negrul de numidia, cipolinul, giall-astro, alabastrul; spatiul nu se deschide, ci ochiul se multumeste cu lustrul policrom al peretilor, acceptand astfel ca ei sa fie inchisi ermetic.