Lucrarea de fată nu arc pretenția să ofere cititorului o istorie generală a picturii, unde să fie analizate toate curentele, toate tendințele, toți artiștii: un asemenea volum, constrans la formalul și dimensiunile unei colecții, ar fi luai îndată înfățișarea unui catalog sau a unei înșiruiri, de nume. Tot ne-am propus ceva mai mult, să schițăm în unii mari, dar pastrand detaliile importante și necesare, ceea ce s-ar putea numi mai degrabă o istorie a pictorului, adică o investigare a raporturilor ce s-au statornicit de-a lungit! Istoriei — din paleolitic și pinii la formele contemporane cele mai noi — intre artistul creator, obiectul creației și omul căruia ii e destinată această creație. Personalitatea pictorului, situată la răspantia unui anume loc și timp, e îmbogățită însă de tot ceea ce a precedat-o și conține in germene tot ceea ce îi va urma. Perioadele pe care le decupăm in acest continuum“ estetic și tehnic al istoriei artei nu încep ex nihilo și nu se întrerup ca niște faleze abrupte, și epocile de tranziție sunt poate cele mai bogate și mai fecunde, căci in ele se anunță viitorul și se pregătesc mutațiile, metamorfozele. De aceea trebuie să constatăm că in loc de secvențe net particularizate și delimitate, intalnim în evoluția ariei și a felului de a picta o succesiuni de treceri prin care creația neobosită și neîntreruptă dă înfățișări mereu noi imaginației sale, visurilor sale, ca și impulsului ce o împinge să reproducă realul. Pictorul este cel mai privilegiat dintre oameni, căci lui ii e îngăduit să dea formă la tot ce are mai unic și mai lăuntric, și in același timp să interpreteze aspirațiile colective ale societății, sau a ceea ce numim un mediu de civilizație care vrea să-și contemple in opera de artă mișcările sensibilității și inteligenței, ca și chemările simțurilor și concepția de viață născută din confluența fizicului cu metafizicul.

Aparent detașat de societatea pentru care s-ar putea crede că nu îndeplinește nici o activitate practică, piciorul se află, de fapt, la răscrucea tuturor marilor curente ale simțirii și gandirii ce frămantă această societate. În opera sa se oglindește nevoia omului de a descoperi sau de a născoci zei, de a-i venera, felul cum ultimul sosit pe pamant iși explică și iși justifică prezența in univers și stabilește intre acest univers și el însuși o modalitate armonioasă de existență sau, dimpotrivă, se revoltă, refuză și distruge. Faptul că pictura e oglinda fidelă a modului in care omul reprezintă un anumit moment al ființei și devenirii sale este evident pentru cel ce analizează opera de artă așa cum e ca intr-adevăr: uit factor capital al istoriei civilizațiilor, reprezentarea formelor n-ar fi decil un amuzament zadarnic dacă, prin înseși aceste forme, ea n-ar vorbi direct sufletelor și n-ar trăda, intr-un limbaj plastic și pictural de o extremă varietate, dorințele și neliniștile omului, legăturile sale cu lucrurile vizibile și cu sacrul, elanul nestăpanit și poate orb, care îl face pe acest homo pictor, încă de la apariția sa in pragul preistoriei, să ceară vizibilului să traducă invizibilul. Cu sau fără voie, fie că o știe sau nu. Pictorul, martor lucid sau orb al marilor mișcări ale conștiinței umanității, stă dovadă a profundelor angoase ale individului și ale colectivității, și a celor mai mari speranțe ale lor. Deținător al unei anumite filosofii asupra uni-27 versului, purtand-o, cel mai adesea, în inconștient și exprimand-o fără s-o știe printr-un limbaj de semne încărcate de semnificații întotdeauna evidente .și întotdeauna misterioase, pictorul traduce pentru marea masă a oamenilor ceea ce le e comun tuturor și ceea ce e, pentru fiecare în parte, lucrul cel mai intim. El vorbește acest limbaj al formelor, pe care-l născocește, îl moștenește, il transformă, limbaj de aluzii, limbaj de simboluri, chiar și atunci cînd crede că reproduce doar ceea ce vede, căci el exprimă întotdeauna sufletul și spiritul timpului său, în însuși imboldul ce-l face să ia penelul in mină și în chipul în care se slujește de acest penel, și adesea penelul e cel ce oferă cheia acestei îmbinări complexe de acțiuni diferite cuprinsă in gestul de a picta.

Să nu uităm, intr-adevăr, că oricat ar depinde voința și organizarea intelectuală și spirituală a creației de estetică și metafizică instrumentele de care se slujește creatorul sunt unelte materiale, si că nu există alic mijloace de a transmite, pictural, idealurile și visurile, decat utilizarea unor suporturi (peretele, panoul de lemn, pînza, hartia), a unor pigmenți și intermediari (ceara, albușul de ou. Culoarea diluată in apă și etalată pe cimentul umed, tușul, uleiul și lacul) și a uneltelor care transportă formele pe aceste suporturi (creionul, penelul, cuțitul, sarbacana, degetul). Nu e mai puțin, necesar să cunoști mijloacele reprezentării decat să știi ce este reprezentat și cum e reprezentat, din punctul de vedere al formei. Istoria piciorului, așa cum poale fi ea concepută și așa cum am încercat s-o schițăm aici, este poate tot atat de interesantă priit expunerea ideilor și a sentimentelor ce-l însuflețesc pe artist in creația sa, cit și prin cercetarea diferitelor instrumente care, oricat de paradoxal s-ar părea, servesc la a face vizibil invizibilul. O istorie a piciorului ca interpret al unei anume filosofii, al unei morfologii, al unei estetici, nu e cu adevărat explicită decat dacă ține seama de multiplele mijloace de expresie de care dispune creatorul în însuși actul creației. Modul de a privi lucrurile și de a le gandi, de a le da apoi o înfățișare materială adecvată conținutului lor spiritual, va fi operația inițială ; operație inițială ce, pentru a fi fecundă, trebuie să fie însoțită de opera mainii care ia penelul, il încarcă de pastă colorată, pune pasta pe tablou și, prin gestul acesta, născocește forme, născocește un lucru cu totul nou și uneori chiar neprevăzut, neașteptat. De ce creează pictorul și cum creează: acestor două întrebări încearcă să le răspundă cartea tic față, astfel ca sublimul răsunet al creației artistice să fie descris și explicat, nu in toate amănuntele sale — pentru așa ceva ar trebui cel puțin zece volume.

— ci surprins in „momentele" cele mai reprezentative și mai caracteristice. Nu e deci un abuz dacă prețuim aproape la fel spiritul, ochiul și mina pictorului, căci acestea sunt asemenea unor armăsari divini puși la hamul unui atelaj, nici unul neputand înfăptui nimic fără ajutorul celorlalți.