in aceste reprezentari apare adesea imaginea zeitei vanth, intrupare a mortii, ce domneste peste defuncti in noaptea infernului si care vine sa culeaga pe campurile de batalie si la locurile de tortura sufletele oamenilor ucisi de moarte violenta, ca sa-i duca in regatul ei subpamantean. Piicturile apartinand ultimului stil etrusc sunt mult mai rafinate, mai elegante si mai desavarsite ca tehnica decat in celelalte perioade. Daca nu s-ar remarca in ele prezenta unor personaje necunoscute grecilor — charun, demonul cu chip albastru, incoronat cu parul sau de serpi, si tuchulcha inarmat cu un ciocan de sacrificare care omoara oamenii ca vitele, s-ar putea crede ca el curia a devenit pur si simplu o provincie a barocului elenistic. Influenta greaca e adeverita de un numar tot mai mare de decoratii, imprumutate din temele iliadei. Dar sunt intotdeauna scene de maceluri, de sacrificiu, de tortura. In afara acestor actiuni crancene. Personajele isi pastreaza o imobilitate mai degraba trista decat senina, chipurile lor sunt impasibile ca cele ale unor fiinte la care nu mai pol ajunge dorintele, simtamintele, pasiunile ce-i framanla pe oamenii de rand.

Umbra malefica a zeitei vanth se intinde asupra lor, cufundandu-i intr-o amortire, cu o anumita nostalgie uneori. In schimb, identitatea defunctilor este stabilita printr-o asemanare intr-adevar uluitoare. Tipului generalizat, stilizat, utilizat mai inainte. Ii urmeaza o individualizare puternica a chipurilor, vointa de a scoale la iveala si de a fixa ceea ce are fiecare din ele mai aparte. Portretul lui vel salie. In mormantul francois de la vulci, infasurat in mantia sa albastra pe rare sunt brodate dansatoare goale dansand "pyrrhic"-ul razboinic; cele ale lui valthur si sotiei lui, cel al lui larth velcha in mormantul scuturilor de la tarquinia. Tratarea deja expresionista — le gandesti la un nolde, la un kirclmer — in portretul de un modernism uluitor al mamei lui larth velcha, ravnthu aprthnai, in mormantul fiului ei, marcheaza minunata implinire a picturii estrusce, intrunind trasaturile autohtone si influentele elenistice si cele romane, a caror ultima stralucire apare in figurile din mormantul lui thyphon de la tarquinia, datand din secolul i inaintea erei noastre.

Diferita de paleta pictorului etrusc, care era, asa cum am vazut, de o extrema simplicitate, paleta pictorului roman se complica cu un sir intreg de culori ciudate, cel mai adesea de provenienta exotica, cu o origine neobisnuita si cu o intrebuintare destul de dificila si minutioasa, daca ne luam dupa spusele autorilor antici ce ne-au furnizat lista si compozitia lor: ea se aseamana uneori cu retelele alchimistilor din evul mediu si ne vine sa credem ca pe masura ce societatea romana isi adaneea rafinamentul pana la acea sofisticare intalnita in acelasi grad si in arta ci culinara, expansiunea tot mai larga a imperiului aducea din provinciile indepartate produse surprinzatoare dupa care se dadea in vant curiozitatea blazata, greu de starnit, a unei aristocratii cautand in arta ca si in religia sa lucruri uluitoare si picanteria noutatilor. Se observa de asemenea si ca artistului ii displace sa se piarda in anonimatul general din epocile mai vechi: el isi semneaza operele si intelege ca ele sa scoala la iveala o personalitate total diferita de a celorlalti. In acest scop el isi bazeaza uneori popularitatea si celebritatea pe factori de obicei straini artei insasi: are ambitii de vedeta si, ca si vedetele de teatru sau de pe hipodrom, cultiva capricii de comedian, ciudatenii care trec din gura in gura si care, daca il fac sa para cabotin in ochii nostri, i-au adus totusi un renume ajuns pana la noi, detasand anumite figuri marcante din multimea necunoscutilor al caror nume nu-l stim. Aceasta celebritate postuma nu inseamna deloc ca acesti pictori aveau mai mult talent docil contemporanii lor, ci doar ca atentia naiva a poporului fusese retinuta de un amanunt pitoresc.