grupului, spaniol, in care caracterele proprii austeritatea, antinaluralismul, anliimpresionismul, sentimentul tragic sunt puternic accentuate, i se opune un grup francez—care practica o detasare clasica si atirma preponderenta masurii, a ratiunii, georges braque fiind cel mai ilustru reprezentant al sau. Nemultumit de fovisin, de care se apropiase intre 1905 si 1908 sub influenta proventei si a lui cezanne, dar si ascultand de necesitatea sa interioara, el a evoluat, incepand cu anul 1908, catre o constructie, аргодре. Abstracta a peisajului, simplificau! Volumele, molcomind-violenta coloristica si ajungand astfel la un stil elevat prin care se inrudeste cu ingres, poussin, corot. Sentimentul masurii l-a facut sa spuna o dala ca mijloacele limitate dau un stil, dau nastere la forme noi, imbie la creatie. Avand mijloace cu totul inedite, el a elaborat astfel o noua maniera de a [i clasic spre care tinde totdeauna, in mod involuntar, inconstient, pictura franceza. Si un echilibru viguros, o punere de acord perfecta a fortei si a delicatetei, o folosire masurata a inteligentei, sensibilitatii si simturilor, il situeaza pe braque pe linia lui chardin si a fratilor le nain de care se apropie chiar si prin coloritul sau, de o precizie si finete extrema, format exclusiv din nuante cu armonii subtile.

Neteda sau groasa, pasta sa e totdeauna iluminata de un fel de lumina launtrica. Pentru el cubismul nu e o aventura patetica asa cum e la picasso, ci o explorare metodica si prudenta a unei estetici necunoscute ale carei posibilitati el le simte nemasurate. Nobletea rezulta din emotia retinuta , spune el. La la toti marii clasici, emotia la braque e mereu insufletita si temperata de spirit. Lui picasso, care spunea ca de fiecare data cand picteaza un tablou are impresia ca se arunca in vid , braque ii poate raspunde ca nu exista vid pe care inteligenta sa nu-l fi pregatit ca sa-l primeasca pe cel ce va sari in el. In ultima instanta, cubismul nu e decat o eticheta vaga, mai mult sau mai putin arbitrara, aplicata unor artisti foarte diferiti. Guillaume apollinaire, care a publicat injurai anului 191o prima carie insemnata despre aceasta miscare, distinge patru tendinte: сіццапшк^іііпііпс.

Cubismul orfic (o sa vedem mai incolo ce inseamna orfismul), cubismul instinctiv si cubismul fizic, toate acestea in functie de tendintele individuale ale artistilor, in privinta tendintelor generale, impartirea cronologica in cubism analitic (1907—1911), cubism sintetic (1911 —1914) si cubism largit (1914—1919) e mai stiintifica. Oricat de usor de recunoscut ar fi spiritul comun al acestor pictori care au creat, conform esteticii cubiste, el nu constituie o scoala: aceasta reiese din graba cu care grupul s-a dezintegrat, fiecare artist mergand intr-o directie diferita. A vorbit de exemplu de cubismul impresionist al iui jacques vihon, asociind vibratia optica si o anumita tehnica fragmentarista, mostenite de ia impresionism, cu puternicul spirit francez pe care l-am recunoscut deja la braque, in acea poezie care la el e un element ordonator. Daca trebuie sa descompui obiectele, spune el, ca sa le conferi mai mult lirism, este absolut necesar sa le si reconstitui cu un aspect nou, deci straniu, deci poetic modul de tratare a peisajului la villon nu face doar sa aminteasca cubismul, ci anunta in acelasi timp abstractionismul. Rafinamentul subtil al culorii, consonanta muzicala a tuselor ce dau nastere unei simfonii cromatice de o rara distinctie, fac din villon, eliberat inca foarte devreme de regulile cubiste, unul din pictorii cei mai originali si mai atragatori ai acestei generatii. Dezumanizarea formei, fireasca la spanioli ca jiian iris si picasso sau la un slav ea mareoussis, era mai putin admisibila pentru francezi, inclinat spre intelectualitate doar intr-o anumita masura, care au oroare de abstractia pura. Incercand totdeauna sa imbine simturile, sensibilitatea si inteligenta in proportie armonioasa.

Singurii cubisti adevarati in sensul strict al cuvantului. Sunt deci spaniolii, cu toate ca picasso a incetat destul do timpuriu sa picteze dupa canoanele stricte ale cubismului. Andre hote, caro a fost un excelent pictor si un bun teoretician, intelegea sa ramana un eclectic dupa o reteta la care aspira foarte mult: n-am nici o formula, dar daca ar trebui sa gasesc una cu orice pret, ea ar fi inspiratie romantica. Tehnica clasica si caro il defineste destul de bine. Robustul fernand igor. In schimb, nu cauta formule: el e o forta a naturii care, impune splendide realizari din perioada sa cubista (femeia in albastru, 1912. Asel) se reintoarce la arta figurativa.

Aproape naturalista. Culorile pure, planurile simple, figurile voii inexpresive alo personajelor salo. Impietrite si disponibile ea niste manechine, arata ca piciorul refuza, odata cu miscarea, schimbarea, licarirea la care tineau impresionistii. Semnificatia ascunsa urmarita de simbolisti si aridul proces de abstractizare al adevaratilor cubisti. Si el, in felul sau, un clasic francez, chiar el recunostea asta, in traditia fratilor le nain mai mult decat in cea a lui poussin. Dorind sa obtina in pictura un fel de imobilitate sculpturala, fie ca o cubist sau nu, lager aspira la alta arta, indreptandu-se din ce in ce mai mult catre marca constructie decorativa viguros simplificata in privinta culorii, folosind albastrul, galbenul, rosul cel mai direct, si in privinta formei care are adesea o intepenire si o stangacie voit arhaizante.