exemplele acestor functii diferite ale peisajului, in limpid renasterii, apar foarte deosebite unele de altele dupa cum ne adresam italiei, frantei, tarilor de jos sau germaniei; zadarnic e artistul omul cel mai international’1 prin natura, formatia, functia si aspiratia sa spre universal in toate acceptiunile sale, el e totusi determinat de ereditatea sa, de origine, de mediu, de ceea ce vede in jurul sau, de ceea cc se gandeste in jurul iui, fie ca accepta sau i se opune, si de idiosincraziile caracterului sau, de temperamentul, firea sa. In italia, de pilda, unde traditia clasica a ramas inca foarte puternica, chiar si in evul mediu, apar o multime de individualitati, unde se recunoaste inca un substrat toscan, sienez, lombard, venetian, dand scolilor o anumita fizionomie colectiva, desi fiecare pictor e o lume in sine. Intr-adevar, ce deosebire intre constructiile minerale, geologice, ale lui mantegna, natura aluziva a lui perugino si a lui rafael, cu o gingasie atat de armonioasa si de linistita, si straniile constructii tinand pe jumatate de sensibilitate si pe jumatate de intelect ale sienezilor ce-lcontinua pe l. corenzelti: giovanni di paolo si sassetta! Dar fi un fapt iluzoriu sa aducem la un numitor comun peisajele structurate ca niste cristale ale lui piero della francesca, orasele abstracte cubiste ale lui francesco di giorgio si natura blanda si fara probleme al lui benozzo gozzoli si filippo lippi. In aceeasi perioada, vedem opunandu-se lumea liniara si marmoreana a celor din ferrara, padurile fantastice ale lui paolo uccello (vanatoarea de la oxford) si ale lui piero di cosimo (incendiul din padure, tot la oxford), si gingasele dupa-amieze muzicale, de o melancolica splendoare, ale lui giovanni bellini, unde lumina se joaca printre norii si umezeala venetiei, acest pamant. Atat de aproape de laguna si de mare. In vreme ce botticelli ne conduce prin parcuri mitologice ce indulcesc eternitatea umbrelor fericite, pollaiuollo face prezente departari in acelasi timp reale si inchipuite, percepute si visate, unde fluvii uriase intarzie prin vai ce se prelungesc pana la muntii nedeslusiti spre care se rostogolesc cu furie apele tumultuoase ale torentelor.

Pe masura ce veacul al xv-lea, epoca a experientelor majore si a descoperirilor capitale, se apropie de sfarsit, pe masura ce renasterea evolueaza spre o forma de sensibilitate si moduri de reprezentare anuntand deja barocul, peisajul primeste un alt aspect. Multa vreme el a ramas credincios indeterminarii temporale si spatiale specifice evului mediu, a carui intemporalitate rezulta din faptul ca teocentrismul sau, faxandu-l in eternitate, il situa in afara timpului. In schimb, peisajul renasterii reintra in spatiu, mai intai in sensul ca constructia perspectivei elaboreaza o adancime unde obiectul se situeaza ia locul lui exact, si apoi se straduieste sa faca o localizare pitoreasca, documentara (cand e vorba de a aminti un peisaj real dat sau doar de o aluzie la el) si obtinem reprezentari foarte proaspete si exacte ale privelistilor venetiene sau toscane. Spatiul e deja de mult definit, in vreme ce timpul ramane inca neprecizat: odata cu venetienii, giovanni bellini si cima da conegliano, in asteptarea lui giorgionc si titian, tinand prin caracterul lor mai eurand de baroc decat de renastere, ora primeste o importanta pe care nu o avusese niciodata pana atunci. Spiritul florentin, mai aplecat spre generalizari si abstractiune, era mai putin sensibil la ora decat geniul italienilor din nord, venetieni din laguna sau din terra ferma. Odata cu ei, atemporalitatea peisajului va ceda locul unei definiri a momentului extrem de individualizata, momentele preferate ale zilei fiind orele de sfarsit ale dupa-amiezii trecand inspre crepuscul si prevestind deja apropierea noptii, dar fiind inca luminate parca si incalzite de soarele apunand. Ceas minunat, si melancolic, patruns de o muzicalitate puternica si subtila, subliniata uneori de pictor prin plasarea in peisaj a unui cantaret din flaut sau din lauta acompaniind freamatul marilor arbori si murmurul apelor.