suprarealitatea, supranaturalitatea se releva deopotriva celui ce stie sa le recunoasca in opera lui velazquez, tehnician magistral al tusei si culorii, portretist indragostit de necunoscutul fiintei launtrice la fel ca si de splendorile vizibilului. Azul lui velazquez este mai putin simplu docil se crede de obicei si nu e posibil sa examinam aici, chiar simplificand mult, continutul ermetic al unor tablouri ca torcatoarele si meninele (muzeul prado din madrid). Pe spune adesea ca velazquez e pictor intre pictori prin aceea ca fara exteriorizarea efectelor undo se manifesta o incomparabila virtuozitate in redarea stofelor, a luminilor, a carnatiei, el reuseste miracolul unei picturi pure, uluitoare doar prin calitatile ei materiali torta si delicatetea se unesc in aceasta arta unde cunoasterea suprema, perfecta, a propriilor teluri si mijloace isi acorda eleganta unei aparente facilitati. Daca mergem insa dincolo de geniala executie a unei picturi aflata sub semnul echilibrului suveran al spiritului si sensibilitatii, caracterizata prin precizia unui ochi atent la cea mai mica vibratie a luminii si la fixarea unei materii picturale fluide si cu ape in forme ce tresalta, fiind totusi fixate pentru eternitate, descoperim o conceptie nelinistita si tulburatoare a spatiului in compozitia tabloului meninelor unde solidele, atmosferice, se imbina unele in celelalte, se intrepatrund, lasand spectatorului o vaga impresie de irealitate. Aceeasi irealitate ne surprinde si in constructia torcatoarelor unde trei lumi net distincte se cladesc in profunzime pe trei planuri, sugerand prezenta si juxtapunerea figurilor apartinand unor lumi diferite. Pazitatoarele atelierului de tesut si tesatoarele caracterizate corporal prin acea robusta si concreta realitate, care e inainte de toate privilegiul picturii spaniole din secolul al xvii-lea, sfarsesc prin a ne parea la fel de problematice ca si figurile reprezentate pe tapiseria atarnata pe peretele atelierului. Formele vii si formele tesute ajung astfel, fara a se recurge la vreun artificiu iluzionist, sa fie la fel de reale — sau, daca vreti, la fel de ireale — intr-o lume de iluzii practice si de evidente ipotetice, unde omul pare sa fie facut, asa cum spune shakespeare din aceeasi materie ca si visele lui.

, sa ne intrebam mai intai care sunt trasaturile caracteristice ale omului romantic — homo romanticus — si apoi vom examina ce cere el artei, ce ii da si ce primeste de la ea. Acest om romantic apare diferit reprezentat in functie de tarile unde il intalnim. In franta gravurile timpului ne arata un tanar imbracat cu vesmintele lui hamlet — printul danemarcei devenise eroul tipic al romantismului in timp ce shakespeare devenea zeul teatrului de avangarda — zbatandu-se sa scape de visele groaznice ce-l napadesc sau sprijinindu-se trist pe un mormant la umbra salciilor plangatoare si a chiparosilor. Melancolia il copleseste, il macina si distruge in el gustul vietii, dragostea de actiune si dorinta de a realiza plenar, fara societate si impotriva ei chiar, aspiratiile individualitatii lui, imperativele unicitatii sale. Portretele, cele ale iui chopin si georges sand de delacroix, printre altele, invaluie personajul intr-o atmosfera de nostalgie unde se pierde si se cufunda. In germania el e cu totul altfel: franta si germania putand fi considerate ca doi poli opusi ai romantismului, iar pictura lor afirmand in fiecare clipa aceasta opozitie. Portretul de dincolo de prin releva nu un om pierdut intr-o reverie dureroasa si paralizanta, ci dimpotriva chipuri incordate si pasionale, nelinistile, desigur, dar de o neliniste ce la ele devine dinamica; le este comuna aceasta intensitate a privirii, captivandu-l pe interlocutor, ce scruteaza si cucereste departarile, ce percepe si modeleaza formele: aceasta privire fausiica nu e insa privilegiul romantismului de vreme, ce o recunoastem deja ca un semn caracteristic al sufletului german la durer, la alldorfer, la baldung graen.

In timp ce portretul englez, chiar si in clipele sale ceh mai romantice , este rezervat, evitand si refuzand sa devina o marturie sau o confidenta, portretul german de la inceputul secolului al xfx-lea, ca si cel din secolul al xvl-lea dezvaluie in intregime fiinta cu drama ei launtrica. In ceea ce priveste modul in care imaginatia ilustratorilor compune figura ideala a personajului romantic si ea e foarte semnificativa pentru spiritul timpului. Aceasta figura tipica e adesea cea a studentului vagabond, intrupand in acelasi timp poezia si dragostea de aventura, formatia studioasa in mai multe universitati, conform traditiei germane, si aspiratia spre cuprinderea tul m or departarilor. Acest student apartine, prin modul cum este imbracat, perioadei de tranzitie intre evul mediu si renasterea pe care germania o considera ca esentialmente medievala si gotica; unii romantici dintre 180o si 182o poarta cu predilectie, si nu fara oarecare afectare, cosltimul vechi german , mai degraba fantezist decat fidel realitatii istorice, finul el insusi o marturie si o revelatie a unei stari de spirit. Atunci cand homo romanticus e un artist, і se intampla sa-si formuleze si sa-si defineasca estetica si, in acelasi timp, conceptia despre lume, raporturile sale cu natura si cu spiritul — pentru ca acestea sunt fundamentele cele mai importante ale gandirii sale estetice — in cateva fraze cheie care trebuie pretuite cum se cuvine. Dimpotriva, trebuie citita si retinuta cu multa rezerva si suspiciune faimoasa fraza pronuntata de goelhe intr-una din conversatiile sale cu eckermarm: numesc clasic ceea ce este sanatos, romantic ceea ce este morbid; aceasta poate fi o butada sau o riposta plina de enervare sau exasperare, mai degraba devii o condamnare fara apel asa cum e vazuta de obicei. Posibil de asemenea ca goethe sa fi vizat pe falsii romantici, sau pe romanticii abuzivi, care meritau acest verdict.