era de neinlaturat ca odata ce crestinismul devine religie de stat sa aiba loc un fel de mobilizare a imaginii: aceasta patrunde acum intr-un sistem imperial si ecleziastic. In vreme ce pictorul din primele veacuri asculta inca de sensibilitatea lui si de impulsurile ce-l impingeau spre o arta absolut libera, care, asa cum am vazut, putea fi impresionista si expresionista, arta constantiniana si postconstantiniana va asculta fara sa cracneasaa de directivele teologilor, cu atat mai mult cu cat tendintele orientale spre irealism. Stilizare si hieratizare ii vor paraliza din ce in ce imaginatia si fantezia in nascocirea formelor. Acestea, ca si maniera de a picta, vor ii codificate conform cu imperativele unui stil ce este in acelasi timp stil al bisericii si stil de curte. Arta crestina a catacombelor, emotionanta si spontana, mistica si naiva, toata numai instinct, sentiment si pasiune, isi schimba pe de-a-ntregul materia si spiritul atunci eand paraseste naturalismul traditiei romane pentru formalismul bizantin. O arta complexa, alcatuita din elemente de origini diferite, chiar si la roma tinde orientul s-a infiltrat prin atatea fisuri; pe malurile bosforului si in toate tarile ce depind de ccumenul imperial de la bizant, poate si datorita primejdiei ereziilor care, prin imagini, ca si prin cuvant. Se pot strecura inauntrul dogmei, se va hotari (asa cum sinoadele hotarasc si varianta unica a rugaciunii, ca doar anumite forme sini in spiritul si respectul literei religiei si ca ele vor trebui sa fie adoptate si pastrate, din aceasta cauza, cxcluzandu-le pe toate celelalte.

Mai ramane deci vreo independenta si autonomie artistului bizantin? Poarte putina, dar legile ce i se impun au alila maretie si solemnitate, corespund atat de exact cu ceea ce in adancul fiintei sale, el gaseste ca ar fi esenta insasi a sacrului, incat se supune acestei divinizari a imaginii. Acestei conventii izvorind din sensibilitatea populara care face din icoana ceva supranatural, si insasi arta sa tinde sa devina supranaturala, cu pretul chiar al denaluralizarii ei. Bucata de lemn pictat ajunge sa fie venerata tot atat de mult, si in acelasi chip, ca si personajul a carui imagine e infatisata, de parca spiritul ce se crede ca salasluieste in acest personaj ar fi patruns si in obiceiul pe care e pictata imaginea. Prima consecinta a acestei stari de lucruri este ea panoul de lemn considerai ca sfant, ca divin, va fi propus si ea prototip ideal, ca singurul model valabil pentru toale reprezentarile ulterioare. Astfel se fixeaza un canon spiritual si estetic din care artistul nu trebuie sa schimbe nimic. In tarile slave, care tin do biserica crestina orientala, artistii vor repeta cu un zel neostenit si cu tot atat de mare dispret fata de originalitate, pana la sfarsitul secolului al хviii-lea, schemele fixate de bizant in douasprezece sau treisprezece veacuri inainte.

Insa pictorul bizantin si urmasii sai descopera in arta o dimensiune spirituala de o adineime pe care n-au atins-o probabil, niciodata secolele urmatoare. Ascultand astfel de legi, a caror rigoare nu-l impiedica si nu-l stanjeneste, pictorul bizantin se elibereaza de tot ceea ce e trupesc pentru a se darui pe de-a-ntregul si pina la capat spiritului. Acest cult al spiritului merge atat de departe si cere sa fie ridicat atat de sus in slava. Incat tot ce aminteste de pilda natura umana a lui hristos apare uneori suspect. Era de dorit ca personajul sa fie infatisat intr-un trup de lumina, de o marime si splendoare supranaturala, dominand intreaga fire prin acea deosebire infinita care-l desparte de orice lucru creat. Reprezentarea lui cristos pe cruce, care va deveni mai tarziu una din temele majore ale artei crestine, este refuzata fiindca, instinctiv, oamenii refuza sa-si vada dumnezeul injosit printr-o moarte umilitoare: ei nu pot sa si-l inchipuie mori; tocmai de aceea episoadele patimilor si tot ceea ce face aluzie la suferintele si chinurile [• iubii tui dumnezeu, nu vor patrunde decat foarte incet in iconografie si vor intalni puternice rezistente. Aceasta impotrivire a mintii si a simtamintelor fata de infatisarea lui isus rastignit e atat de puternica incat pictorii prefera sa picteze o cruce triumfala, nerealista, adica o minunata bijuterie acoperita de pietre pretioase in locul nemernicului lemn.

Si nii parinti ai bisericii. Artistii ierusalimului de pilda, vor depune mari stradanii ca sa-i poala convinge pe credinciosi ca nu с nimic dezonorant in a iubi si a preacinsti pe cristos pe cruce. Crucea va ramane goala in reprezentarile artei bizantine si in artele nascute sub influenta bizantului, pana cand, probabil prin secolul al vl-lea. Sub influenta crestinilor din palestina, mai apropiati de latura istorica a patimilor ce s-au desfasurat. In tara lor. Hristos isi va relua locul pe cruce, fara ca aceasta umanizare realista sa dauneze stralucirii sale divine.