Pe posibil ca la începuturile artei preistorice, cand ființe încă foarte primitive imitau în lutul moale de pe pereții cavernelor zgarieturile urșilor sau urmele lăsate de puii lor rostogolindu-se prin culoarele stramte și înclinate, primii artiști paleolitic! Să fi fost niște inconștienți, niște primitivi, niște „naivi" încercând neîndemanatic un gest creator de imagini, imagini care, pare-se îi umpleau de uimire și poate chiar de teamă, cand le vedeau cum trăiesc ivite de sub degetele lor. N-a lipsit, fără îndoială, surpriza, cand vanatorul a recunoscut, uimit, în palpairea focului, pe peretele zgrunțuros al peșterii, forme naturale, fie reliefate. Fie scobite în stâncă, amintind vag înfățișarea animalelor. Această asemănare cu totul întâmplătoare, dar o adevărată minune pentru el — căci omul primitiv se minunează de toate — îi dă intr-o zi ideea să întregească, să desăvârșească această asemănare, să fasoneze acest obiect ce le duce deja eu gandul la un animal, astfel incit identitatea dintre reproducere și original să fie ușor de recunoscut. Pictura epocii paleolitice s-a născut deсi dintr-un dublu gest de imitare, in realizarea sa materială și, ca să spunem așa. Artizanală: imitarea „desenelor", existente deja pe pereții culoarelor și cavernelor, constituind deja opere de artă involuntare făcute de animale, și imitarea animalelor familiare, născută din constatarea analogiei formelor între iregularitățile naturale ale rocii, ce pot fi retușate ca să devină identice cu animalul, și animalul însuși, așa cum trăiește el în memoria vanătorului.

Pe de la sine înțeles, într-adevăr, că artistul preistoric picta din memorie. Nu ni-l putem închipui facand schițe după model, nici descriind pe viu saltul unei antilope, fuga unui bizon ce se năpustește, maiestuoasa monumentalitate a mamutului. Nu numai că picta din memorie, după amintiri înregistrate cu o acuitate a observației foarte rapide, dar și în condiții de lumină foarte problematice, în adancul peșterilor lungi de sute de metri, departe de lumina zilei, și uneori urcat pe schele care-i îngăduiau să decoreze suprafețe de stâncă unde mina sa nu putea ajunge; trebuia deci să se ridice pe o construcție de bîrne prinse in curmeie ea să lucreze în voie, exact așa cum făcea și michelangelo pentru plafonul capelei sixtine — dacă e să reluăm comparația între lascaux și faimoasa capelă a romei. Termenul a decora, pe care l-am folosit, e cu totul impropriu și chiar șocant, fie că vizează grotele preistorice sau capela sixtină. Un sanctuar nu e decorat. Chiar cuvantul decorare presupune 33 ceva laic, gratuit, pur formal: el nu poate desemna picturile bisericilor romane, catalane sau franceze, frescele lui giotto, masaecio, piero deliu frances-ca, și nici plafoanele baroce ale iui zimmerman, maulpertsch sau cele ale asamilor. Nici vitraliile lui mauessier sau mozaicurile lui baznine.

De îndată ce intervine elementul magic, nu mm e vorba de a decora, ci de a crea imagini legale de ritual, înglobate pentru valoarea lor de simbol cat și pentru frumusețea lor artistică intr-o arhitectură, ea însăși simbolică. Locurile unde se află picturile preistorice sunt locuri sacre: faptul e evident. Deoarece peșterile pîctătr-tfâît slujit niciodată drept locuință sau cimitir: interzise unor finalități materiale, ele erau rezervate unei funcțiuni superioare. Nu putem presupune ca cran muzee, pentru că idcea artei penii4i artă, a artei ca plăcere pură, ca divertisment. Este foarte lîrz.ie și se naște, de obicei, din descompunerea, din degradarea noțiunii supreme de artă. Aceste peșteri pictate, scutite do orice întrebuințare utilitară, într-o vreme cand oamenii se foloseau de orice crăpătură în stînca spre a se adăposti de asprimile iernii, constituiau sanctuare: și nu e important să știm dacă aceste sanctuare erau consacrate unor ceremonii religioase sau magice, căci în cultele primitive magia și religia își îmbină frecvent credințele și efectele. Prima întrebare ce se ridică firesc cand ne aflăm în prezența picturilor preistorice — și ea e valabilă atat pentru lascaux cat și pentru altamira.

Tassili des adiers sau drakensberg — e următoarea: de ce oaie aceste popoare primitive, ducand o viață grea și primejdioasă, consacrandu-și tot timpul și toate muncile pentru satisfacerea nevoilor celor mai nemijlocite și mai firești. Își închinau energia și inteligența să creeze și astfel de imagini?