misterul originii etruscilor, despre care nu stim inca daca veneau din nordul alpilor sau de dincolo de mari, al limbii lor (careia ii cunoastem caracterele si echivalenta acestora fata de alfabet, dar fara sa le fi putut descifra sensul, din lipsa inscriptiilor bilingve destul do lungi si explicite), se continua si in arta lor. Cunoscuta noua aproape exclusiv din mobilierul funerar si din picturile impodobind mormintele. Pentru ca etruscii an sapat in tuful vulcanic din italia centrala mii de morminte, dintre care unele sunt adevarate locuinte subpamantene si pentru ca frescele ce le impodobesc au fost in mod providential aparate timp de milenii impotriva umiditatii aerului si a schimbarilor de temperatura, acest popor ne-a devenit astazi destul de familiar, cel putin prin ceea ce reprezentarile funerare ne infatiseaza din obiceiurile acestor republici negutatoresti si bogate in metale, puternice si infloritoare pana in ziua cand romanii le-au luat independenta si puterea. Spre deosebire de ceea ce s-a intiinplat cu latinii, grecii si chiar egiptenii si mesopotamienii, nu exista o literatura etrusca. Nu exista nici carti, nici texte, oricat de scurte, care sa poala sa ne informeze despre ce simteau, gandeau, despre ceea ce ii misca pe acesti oameni ce ne observa malitios, intens, trist, din adancul mormintelor lor. Dar cu ajutorul picturilor si numai al lor, putem reconstitui lumea materiala si mentala a acestui popor care a stiut atat de bine sa-si duca cu sine taina in lumea de dincolo; pe deasupra, aceste picturi sunt fragile si perisabile si nu au ramas intacte din secolul al ѵі-lea inaintea erei noastre pana acum decat fiindca erau la adapost de aer: astazi arheologii urmaresc cu anxietate degradarea lor crcscanda si nu intrezaresc decat trei solutii disperate ea sa le salveze de ruina totala: sa le lase acolo unde sunt. Resemnandu-se sa le vada cum se deterioreaza tot mai mult, sa le detaseze de zidul de tuf ca sa le transporte intr-un muzeu, lucru care a si fost facut deja de mai multe ori si care, asigurhidu-le supravietuirea, le lipseste de adevarata lor atmosfera si de viata halucinanta pe care o au in intunecimea subpamanteana; si, in fine, ultima posibilitate, sa inchida ermetic mormintele, asa cum s-au pastrat ele din antichitate pana la mijlocul veacului al xlx-lea cand au inceput sa fie prospectate melodic: dar la ce bun sa le salvezi atunci de la distrugere, daca nimeni nu mai poate sa le vada?

Fragilitatea picturilor etrusce nu se datoreaza modului de executie, ei doar faptului ca mormintele, odata inchise in urina cadavrelor ce salasluiai acolo, nu mai trebuiau sa fie deschise. Bogatul mobilier de care, de arme, vase, bijuterii, de diferite obiecte si decoratia pictata ce acoperea peretii apartineau defunctilor si numai lor. Dar ei puteau sa se bucure de ele, si daca, la cerveleri, necropola cuprinde mai multe mii de morminte, unele cu arhitecturi exterioare puternice si minunate, cele de la tarquinia, dimpotriva, se adancesc in pa-inant si nimic nu le tradeaza la suprafata. Inchiderea ermetica a hipogeului asigura durata nedefinita promisa — cu conditia ca agentii externi, climatici sau chiar insecte (paianjeni се-si scobesc gaurile in ziduri, de pilda) sa nu vina sa le deterioreze — acestei tehnici a frescei, maniera de a picta specific italiana, mostenita de romani de la etrusci, transmisa de ei. La randul lor, descendentilor, a fost reluata de giotto in evul mediu, ilustrata de masaccio si piero della francesca — printre altii — in vremea renasterii si dusa de michelangelo in plin baroc. Aceasta tehnica a frescei, (a fresco insemnand pictura pe proaspat) e in acelasi timp cea mai simpla si cea mai rezistenta; odata ce culoarea amestecata cu apa a intrat in tencuiala umeda ce-i slujea de suport, ea adera, se confunda cu ea de acum inainte, devine tot al il de rezistenta ea si zidul insusi si traieste cat si el. Aceasta metoda pretinde in schimb din partea artistului o rapiditate in executie si o siguranta fara gres a rnainii caci fresca nu admite nici o relusare, nici o corectare, nici o revenire; corecturile facute pe uscat, pe care anumiti pictori si le-au ingaduit, sunt contrare esteticii specifice frescei, се-si datoreaza prospetimea, transparenta, gratia, executiei rapide (tencuiala nu trebuie sa se usuce, altfel culoarea nu mai mira), printr-o trasatura de penel irevocabila si definitiva.

Ietonii etrusc, care a lasat mostenire tainele artei sale pana la descendenti al il de indepartati ea giotto si michelangclo, incepea prin a pregati cu grija peretele mormantului, niveland si netezind cu migala iesiturile si gaurile rocii de tuf. Pe aceasta suprafata a stancii se intindea o tencuiala foarte subtire de argila si lapte de var, amestecat uneori cu fire de turba, asigurandu-i coeziunea. Pe acest strat umed. Inainte ca el sa se usuce, fapt care pretinde o promptitudine riguroasa a executiei, artistul desena liniile importante ale compozitiei (dupa cum vom vedea mai tarziu, asa se facea inca si in renastere), grava cu dalta conturul figurilor si cu graba impusa de frica de a vedea tencuiala ca se usuca inainte de terminarea picturii. Isi aster-nea culorile amestecate cu apa. Ercetarea anumitor morminte a aratat ca mai tarziu si, fie ca artistul a fost conslrans de timp, fie ca nu s-a ostenit sa respecte cu strictete tehnica a fresco, unele bucati au fost pictate "a la detrempe" pe tencuiala uscata, ceea ce e un fel de erezie pentru freschistii care in mod obisnuit isi respectau arta cu fanatism.