prin pictura murala in fresca va inflori in italia, din clipa cand se renunta la mozaic in favoarea unei decoratii mai putin costisitoare, si pana la executarea capelei sixtine de catre michelangelo, acea succesiune de vaste cicluri narative prin care geniul multiplu al pictorilor se desfasoara in minunate creatii atat de deosebite unele de altele. Cum goticul n-a fost atat de dezvoltat si de tiranic in italia ca in tarile din nord, cum bisericile ordinelor religioase facand legamant de saracie, continua traditia unei arhitecturi aproape ascetice, foarte sobra ca linie si pastrand mari ziduri goale, aceste cicluri perpetueaza traditiile medievale, le fac mai suple si le transforma, respectand in acelasi timp functia esentiala a picturii din vremea aceea: sa reprezinte sacrul. Statutul corporatiei pictorilor de ia siena, proclama inca din 1351 noi suntem cei ce, prin gratia divina, infatisam oamenilor lipsiti de invatatura, care nu stiu sa citeasca, faptele prea minunate indeplinite datorita si in numele sfintei credinte ca un ecou al acestei declaratii va rasuna mult mai tarziu glasul lui michelangelo: "pictura buna se apropie de dumnezeu si se uneste cu el, ea nu e decat o copie a desavarsirii sale, o umbra a penelului sau, muzica, melodia sa. De aceea nu e de ajuns ca pictorul sa fie un mare si indemanatec maestru. A gandesc mai degraba ca si viata lui trebuie sa fie neprihanita si sfinta pe cat se poate, ca spiritul sa-i stapaneasca gandurile. Reforma picturii medievale facuta de giollo elibereaza italia de tutela artistica a bizantului; ea mai determina mozaicul — asa cum se vede la sau marco, la venetia si in sicilia, adica la extremele italiei — inca multa vreme dupa eliberarea frescei. Intre fresca si mozaic e mai mult decat o deosebire de tehnica, dar intre hieratismul bizantin si realismul inaugural de giotto se declara o antinomie radicala.

Patrunsa de romanitate si do acel realism obiectiv, cu putina imaginatie si ingreuiat de materialitate, caracteristic pentru sculptura romana, fresca italiana a secolului al xlli-lea isi trage izvoarele din trei curente ivite de maestri foarte diferiti: cavallini, credincios monumentalitatii sculpturii romane, statica, greoaie si maiestuoasa; cimabue, legat deopotriva de marele stil irealist al crestinismului oriental si de duiosia umana ce scalda occidentul crestin sub influenta sfantului francisc; giotto, cu totul patruns de spiritul franciscan, facand sa coboare epopeea divina pe pamant, in cotidian, in ceea ce e mai umil si chiar in ceea ce e mai grosolan, am fi tentati sa spunem, daca n-ar exista la el atata delicatete ascunsa, atata discretie si pudoare a sentimentelor. Faptul de a povesti episoadele din cpartile sfinte ca niste intamplari petrecute ieri in salul vecin, introduce in pictura italienilor, flamanzilor, nemtilor, un element respins de hieratismul care, pana atunci, parea sa fie singurul mod potrivit pentru reprezentarea sacrului. Dimpotriva, introducerea sacrului in familiar orienteaza pictura religioasa spre un alt nivel de figurare саге-i modifica in adancime continutul spiritual si schimba de asemenea si raporturile dintre om si divin. Umanizarea ariei sacre favorizeaza fertilitatea unui mod de expresie impins de bizantini intr-un impas — si asta s-a dovedit prin discipolii lor rusi — impas magnific, fara indoiala, dar fara iesire, punand pe primul plan, intre calitatile artistului, fidelitatea replicii si a copiei. Daca aria occidentala a putut sa-si desfasoare geniul inventiv ce o distinge de altele si nestapanita sete de progres in conceptie ca si in executie, acestea se datoreaza tocmai italienilor din evul mediu. Semnificativ ca traditia — sau legenda — face din giotto un neansemnat, pastor, descuind pe pietre in timp ce-si pazea oile in ziua cand un maestru il descopera, il ia in atelierul sau, ii da invatatura si face din el un artist complet. Conform traditiei, giotto e un om simplu, care raniane simplu ca sa poala fi inteles do cei simpli.

Astfel, credinta populara adoptand aceasta poveste opune simplitatea realismului italian ce se nastea, inaltei intelectualii ati, hieratice, a bizantinilor si antirealismului lor.