pictorul medieval e un om cu o credinta fierbinte, fie ca e savant sau naiv, executand o pictura religioasa pentru inaltarea morala a poporului si pentru propria sa manluire: el nu-si semneaza operete, nu-si pastreaza schitele cu respectul aproape religios al pictorilor moderni pentru cea mai mica linie trasa de creionul lor; el nu are ambitia ca numele sau sa fie cunoscut si laudat; ii place chiar sa fie anonim; astfel el se pierde. Universul sau, ca si cel al pictorului bizantin, este alcatuit in jurul notiunii de sacru, el e plasmuit in jurul dogmei si ale episoadelor celor mai captivante pentru suflet si imaginatie povestite de vechiul si noul testament, intamplari ce sunt pentru el reale si actuale in sensul cel mai puternic al cuvantului. In centrul acestui univers se afla divinitatea, fecioara si sfintii; oamenii si lucrurile nu sunt importante sau valoroase in ochii sai, decat in masura in care sunt legate de mari teme sacre. Ar, in opozitie cu intelectualistii si misticii crestinismului oriental, care vor sa anuleze tot ce nu e spiritual si transcendent, exista la el o mare curiozitate si duiosie fata de lumea vizibila. Pe asemenea, el aduce mai multa fantezie in reprezentarile cerurilor si in special ale iadului, caci vrea sa emotioneze, sa atraga atentia si chiar sa inspaimante aceasta societate de minti simple si lipsite de invatatura ce vor veni sa citeasca in picturile lui — ca si in baso-reliefurile sculptorilor — povestiri pasionante, si sa invete dogmele esentiale. Lumea medievala e o lume de oameni vizuali si concreti: cpartile sunt rare si scumpe, si sunt si mai rari cei ce au invatat sa le citeasca. Invatatura va fi propovaduita prin imagini, pictate, sculptate, stralucind in vitralii sau zugravite in miniaturi pe pergamentul manuscriselor; artistului ii revine sarcina de a da invatatura masei inculte.

Si pentru ca aceasta invatatura sa fie eficace, trebuie ca imaginile sa fie pe intelesul tuturor, pe placul tuturor, ca sa retina atentia, si in sfarsit — devreme ce pictorul devine aici un auxiliar al catehetului si al predicatorului — ele trebuie sa respecte doctrina recunoscuta si raspandita de catre biserica. Ca orice artist adevarat, pictorul medieval isi pune stiinta, cultura, fantezia si arta de a reprezenta in slujba religiei. El e un slujitor: si de aceea nu dovedeste in sarcina sa nici ambitie, nici aplecare spre castig, nici trufie. Dupa cale se pare, posteritatea si chiar contemporanii, in afara cercului restrans al localitatii unde lucreaza, ii ignora renumele; dar se poate sa fie celebru printre maestrii breslei din care face parte, si ilustru in manastirile apartinand marilor ordine religioase si in episcopiile unde operete sale au starnit admiratie. Necesitatea de a propovadui invatatura prin privire conditioneaza marile cicluri narative ce se intind pe zidurile bisericilor, si in vreme ce sculptorul isi desfasoara maiestria si talentul pe portal, pe marile ziduri goale ale navei centrale, boltile si absidele sunt invesmantate cu povestiri in imagini care relateaza momentele cartii sfinte infatisate ochilor credinciosilor. Stilul narativ al pictorului romanic decupeaza in linia continua a povestirii — facerea lumii, patimile, viata fecioarei sau a unui sfant — episoade semnificative si impresionante. Aceasta decupare in timp presupune ca privitorul cunoaste evenimentele ce preced episodul infatisat, ca si cele ce urmeaza; venind adesea in contact cu biblia, — caci o aude povestita in cazul ca el nu e in stare s-o citeasca —, mai mult decat omul de astazi care cunoaste mai bine decat el liturghia, hagiografia si simbolistica, omul medieval descifreaza fara greutate episoade devenite adesea dificil de inteles pentru noi.

Intre pictor si privitor exista un limbaj comun, limbajul imaginilor si ei sunt apropiati deopotriva de marile mistere ale credintei. A originea multor scrieri antice — si se pare ca aceasta ar fi chiar izvorul scrisului — intalnim imagini infatisand personaje, animale sau obiecte, si nu caracterele abstracte ale scrierilor evoluate: aceste imagini, realiste sau stilizate, sunt numite piclograme, si pretutindeni procesul evolutiei merge de la naturalism spre schematizarea extrema unde figura originara abia mai poate fi recunoscuta, si schematizarea lasa apoi locul, din ce in ce mai mult, caracterelor pur abstracte.