daca se iau in considerare numai cei trei uriasi ai renasterii italiene, rafael, micbelangelo, leonardo da vinci, capodoperete fiecaruia dintre ei au evident subiecte religioase. Afael isi datoreaza popularitatea madonelor sale care au provocat totdeauna emotie si nu vor inceta sa emotioneze fervoarea populara, iar gloria sa compozitiilor monumentale din camerele vaticanului. Uflet curat si proaspat, inima tandra, sanzio aduce in reprezentarea sacrului o credinta candida, o caritate fara rezerve si un fel de copilareasca bucurie, care, tinand seama de geniul sau pictural imens, ii inspira picturi de-a dreptul adorabile, ca madona sfintului sixt (la dresda) sau madona de la foligno (vatican). Nu totul diferit e michelangelo, care apare ca un martir al artei sacre: cand inaltat si cand strivit de furtuna uriasa de episoade biblice de pe plafonul capelei sixtine sau de groaza apocaliptica a judecatii de apoi. Pictura agonica in sensul etimologic al termenului, vijelie dramatica ce-i duce pe oameni intr-o ascensiune eroica clocotitoare ca un maelslrom sau aruncandu-i in cadere verticala in iad. Iferit e si leonardo da vinci, a carui gandire fluctuanta se dizolva intr-o conceptie panica si panteista a lumii, intr-o adorare a naturii, considerata ca fenomen cosmic prin excelenta, muma ce da nastere, perpetueaza, reia in sanul ei si reanvie toate fiintele, toate fortele. Acesti trei pictori abordeaza subiecte religioase fara indoiala, dar cat de diferite sunt religiile lor.

Chiar daca nici unul dintre ei nu paraseste credinta crestina, si cat de diferit apare la fiecare actul insusi al secularizarii sacrului! In opera lui rafael, aceasta secularizare se defineste, in raport cu pietatea medievala, prin umanizarea si senzualizarea sacrului: in perechea spiritual-material, materia e cea care invinge. Ecioarele sale sunt tinere, frumoase, femei mature de o maternitate cu totul profana; nici o urma a acelui cu totul altceva care, dupa cum am vazut, e esenta sacrului, nu apare aici. Ntropomorfizarea, vizualizarea invizibilului se face la rafael cu o gratie libera, spontana, fara efort, fara neliniste; sfintii coboara din cer pe pamant, se impaca si sunt fericiti aici, de vreme ce aparenta lor fizica ii face intru totul asemanatori oamenilor, pentru ca substanta lor e prea densa ca sa lase sa transpara lumina arzatoare a spiritului prin carne. Ersonajele lui micbelangelo sunt la fel de materiale. Dar ele sufera pentru ca sunt materiale; sufletele chinuite tulbura si tortureaza trupurile in care salasluiesc. Acest conflict al supranaturalului si carnalului patrunde pana in figurile sacre si tradeaza, de exemplu la cristos in judecata de aроі, o violenta a pasiunii ignorata de pantocratorul bizantin, de suveranii judecatori hieratici ai maestrilor romani sau chiar de personajele lui giollo care, ori cat de terestre ar fi, pastreaza o gravitate linistita ce le subliniaza masiva monumentalitate.

Astfel se introduce la micbelangelo un sentiment profan care ar fi trebuit sa ramana in afara reprezentarilor sacre: nu profanul placut, cotidian, aproape de simturi si inima al lui rafael. Ei profanul unei umanitati tragice, a carei tulburari si neliniste se comunica pana si fiintelor supranaturale care ar trebui sa nu le cunoasca. Afael umaniza divinul aducand fecioarele sale aproape de frumusetea femeilor de la borna; michelangelo il umanizeaza ridicind la ceruri suferintele cc-i lovesc pe oameni. Lafonul capelei sixtine contine in ansamblul compozitiei si chiar in dispunerea episoadelor extrase din vecinul testament o adevarata suma teologica a radacinilor crestinismului, dar fiecare scena reprezentata e inainte de toate o lupta, o revolta a materiei impotriva spiritului, care la randul sau constrange si subjuga pe adversarul recalcitrant. Ungul proces, cu destine diferite, ce, incepand cu paradisul terestru, il opune pe ora iui dumnezeu, e prezentat in numeroasele nenorociri povestite de biblie. Chiar in cer nu poate fi pace, deoarece beatitudinea celor alesi nu se poate accepta cat timp acestia se gandesc la suferintele eterne ale damnatilor. Gandirea religioasa a ini michclangelo, aceasta gandire despre care el spunea ca nici una din miscarile ei nu era lipsita de ideea mortii, e centrata pe suferinta, pe moarte, pe pacat, pe pedeapsa.

Chiar aceasta maniera de a considera religia devine profana, prin aceea ca pune energia la locul de cinste rezervat de rafael frumusetii fizice, si ce mai ramane oare din crestinismul maestrilor romani, al lui giotto, ca-vallini, rubliov — unde insasi antropomorfizarea sacrului nu afecteaza caracterul esentialmente suprauman — in opera lui leonardo da vinci a carui credinta in dumnezeu e solutionata printr-un panteism difuz, printr-o divinizare a elementelor si inaltare la sublim a eternului feminin.