problema reprezentarii realului a fost intotdeauna una din cele mai presante preocupari ale picturii, dar insasi notiunea de realitate s-a schimbat de la o perioada la alta, realitatea spirituala — nu mai putin adevarata ca cealalta — triumfand asupra realitatii materiale, sau invers. Dupa cum forma se golea mai mult sau mai putin de continutul ei sufletesc sau dimpotriva tindea sa se dezincameze, sa se dematerializeze, realismul punea mai mult sau mai putin stapanire pe arta. Devotamentul fata de realitatea pura — daca se poate afirma existenta ei, caci dupa cum vom vedea, in orice arta cu adevarat mare, ea nu poate respinge poezia — a revenit dupa marea explozie romantica; el se dorea o reactie salvatoare impotriva exceselor imaginatiei. Tocmai cu intentia de a porni o cruciada pentru real, guslave courbet, exclus sau aproape exclus din sectia artistica a expozitiei, a prezentat intr-o baraca injghebata in graba in place d’alma cincizeci de tablouri sub numele de: realismul, de gustave courbet*’. Acestea se petreceau in 1855; el n-a acceptat insa fara oarecare jena calificativul de realist, din care cu toate acestea urma sa-si faca un titlu de glorie. Denumirea de realist mi-a fost impusa, cum a fost impusa denumirea de romantici celor din 1830. Acest mare pictor n-avea incredere -si pe buna dreptate — in etichetari, dar nu putea sa o refuze pe cea asociata numelui sau si care incepea sa fie discutata cu indarjire.

In 1856 o revista numita realistul a fost intemeiata de catre duranty, menita fiind sa apere noua estetica in arta si literatura, dar deocamdata totul se afla in faza discutiei de termeni; miscarea a castigat o mai mare amploare si coerenta si s-a profilat mai clar atunci cand in 1863 pictorii pe care salonul oficial nu i-a acceptat au primit autorizatia sa deschida un salon al refuzatilor, devenit apoi marea manifestare a artei in miscare. Pentru istoria picturii, aceasta data a fost la fel de importanta ca inaugurarea primei bienale de la venetia, a primului salon de toamna, a primului salon al realitatilor noi, a primului salon de mai. Dar se poate oare conchide, considerand grupul de artisti care expunea la salonul refuzatilor sub numele de realisti, ce insemna pentru ei a fi realist? Gustave courbet a dat o definitie incompleta, fara indoiala, dar care prin insasi aerul ei polemic e un program: baza realismului e negarea idealului. In 1861 el a publicat intr-un ziar belgian le precurseur, din anvers, un manifest vibrant si violent care avea sa provoace, dealtfel, vii proteste si atacuri salbatice din partea inamicilor realismului, din partea clasicistilor si romanticilor intarziati. Courbet picteaza tablouri de parca ar lustrui ghete (maxime du camp). Acest mare pictor stupid (lemonnier), "realismul e un mod de a picta primitiv unde arta e si injosita si degradata" (delecluze).

In toate epocile, marii inovatori au fost viclimilc prostiei, ale batjocurii, ale rautatii contemporanilor lor, care nu i-au inteles. In culmea geniului sau, delacroix spunea: sunt treizeci de ani de cand sunt prada fiarelor. Ania starnita de realism, ce va fi indreptata chiar in acelasi an, 1863, impotriva olimpiei lui manet, nu putea sa fie decat necrutatoare pentru courbet si sa se foloseasca de opiniile sale politice, socialismul sau generos si idealismul lui mesianic, pentru a provoca caderea lui. Lumea artistilor si cea a amatorilor de arta s-au coalizat impotriva lui si a celorlalti realisti. Unii ii reprosau lipsa de gust, si de ideal; altii — predilectia pentru subiecte vulgare, pentru nudurile sale prozaic exacte, pentru o inmormantare la tara, pentru tarani neciopliti. Si lui insusi ii placea sa-si provoace detractorii spunand ca inmormantarea la ornans (1849) a fost inmormantarea romantismului. Se considera de asemenea ca isi foloseste gresit imaginatia, deoarece aceasta nu consta pentru el decat in a sti sa gaseasca expresia cea mai completa a unui lucru existent si nicidecum in a presupune sau a crea acest lucru iubind cu pasiune natura — salul imi da emotii ca si iubirea , — e capabil sa traiasca senzatiile cele mai violente ea si cele mai subtile si mai alese, el intra in comuniune cu marele pan la lizierele umede ale padurilor unde caprioarele vin sa se adape, aproape de valurile triste ale plajei de la pallavas, unde se simtea atat de teribil, atat de splendid, atat de amarnic de singur si care parca amintesc uneori baltica ini caspar david friedrich, atat de minunat inspirat de tema solitudinii.

Exilat in elvetia pentru ideile lui revolutionare , condamnat sa recladeasca pe cheltuiala lui coloana vcndome, doborata in timpul comunei, courbet apare ea primul din pictorii blestemati care se vor perinda de-a lungul secolului al xx-lea (modigliani si altii), asociali, nesociabili, intr-o continua razvratire impotriva societatii burgheze. Aproape incult, citind putin, interesat doar de arta sa, traind doar pentru ea si in stare sa moara pentru ea, courbet a facut din realism idealul sau: el l-a ridicat pana la nivelul idealului asa cum, dupa parerea lui, facusera rembrandt si frans, pe care-i iubea cu pasiune. Socialistul proudhon, prietenul sau, caruia i-a facut un admirabil portret in 1865, ii spunea ca orice arta e in mod necesar in acelasi timp realista si idealista. Studiindu-i indeaproape operete si mai ales enigmaticul si superbul atelier (1855) se poate descoperi ca, desi se dorea dusman al romantismului, courbet ramanca prin anumite laturi, si nu cele mai nesemnificative, ale artei sale, un romantic fara voie. Portretele, doamna din frankfurl si domnisoarele de pe sena arata cu prisosinta ca a fost esentialmenle si un poet. Era un poet al vigorii, al puterii, care isi prepara pasta groasa si compacta cu un cutit greu si rudimentar ea o mistrie: verde masiv, griuri subtile, reprezentand natura aspra, primitiva, putin cam trista din provincia sa franche-comte.