in ce categorie de interpreti ai realitatii pot oare sa fie situati marii revolutionari mexicani, rivera, orozco, siqueiros si brazilianul portinari ce se inrudeste cu ei? Climatul in care acesti artisti si-au format estetica si tehnica e total diferit de cel din europa; in jurul lor exista padurea tropicala, flacarile si sangele insurectiei, vechea mostenire azteca inca vie la cei care sunt de descendenta indigena; nu te puteai astepta ca ei sa picteze ca chardin — ca sa numim pe un marc realist de altadata — sau chiar ca un utrillo, ca sa ramanem la acest pe jumatate naiv de ieri. Si vor sa intrupeze realitatea sociala a timpului lor si a tarii lor, dar nu pot s-o faca cu detasarea grupului francez numit pictorii martori ai timpului lor straduindu-se sa intemeieze un neorealism social: traind in mijlocul unei realitati tragice, agonice, ei o vor descrie ca atare. Pe de alta parte, locul oficial acordat acestor pictori a facut din ei istoriografi ai revolutiei; deci ci vor aduce cu sine pasiunile lor politice, chiar si prejudecatile, iar aceasta angajare patetica, comparabila cu cea a realistilor sovietici, nu va mai avea nici o legatura cu noua obiectivitate germana. La un studiu atent, acesti mexicani sunt mai degraba romantici si expresionisti decat realisti. Adevarat ca ei reproduc in mod simplu unele detalii ale vietii populare, ca ei cunosc suferintele, umilirile si privatiunile peonilor, dar stilul lor de a exprima toate acestea e un stil eroic, epic, si daca tablourile lor sunt realiste, ele sunt realiste in aceeasi maniera ca napoleon la eylau de baronul gros. Cu toate acestea, la ei elementul dominant camine atitudinea combatanta: fie ca descind intr-adevar sau nu din indienii invinsi si oprimati de spanioli, ei aduc in arta lor un spirit de revansa si ajung sa dea o imagine suprarealista a obiectului prin chiar violenta sentimentelor lor.

Urmasi ai marilor pictori maya care au pictat frescele inspaimantatoare ale templelor pierdute astazi in jungla (templul tigrilor, templul din bonampak de exemplu, care e capela sixtina a picturii maya), ei primesc din partea statului imense suprafete ca sa le decoreze; faptul le convine mai mult decat pictura de sevalet unde elanul lor e franat si constrans. La mexicani, ei sunt mai aproape de vizionarul rufino tamayo decat de un realist american ca sheeler, deoarece ajung, aproape inevitabil, la un realism vizionar. De altfel, ar fi arbitrar sa fie grupati cu totii sub aceeasi eticheta. Iqueiros e mult mai ispitit de transpunerea onirica a adevarului cotidian, in timp ce diego rivera ar putea fi considerat un naturalist, in ceea ce-lpriveste pe orozco, narator al razboaielor lui zapata, realitatea, de care e puternic si sincer legat, nu-l limiteaza niciodata intr-o reproducere lenesa a formei vizibile. Escadroanele sale de peoni revolutionari, incinsi cu cartusiere si purtand palarii foarte mari, sunt forme inainte de a fi subiecte; el inventeaza tot atat de mult pe cat descrie pentru ca e atras de stilizarea datelor experientei; si el ar putea spune ca adevarul nu e adevarat decat pana la un anumit punct si ca singurul mijloc de a pune stapanire pe adevar si de a-lreproduce este sa-l depasesti. Latura tropicala nu poate fi descrisa ca o gradina; gauguin si pechstein stiusera acest lucru si se intampla adeseori ca peisajele visate sa devina la fel de reale ca roma lui corot sau franche-comte a lui courbet. Priviti padurea magica din imblinzitoarea de serpi (jeu de paume) de rousseau vamesul, sau luptele fiarelor pictate de el, desfasurandu-se intr-o jungla imposibil de localizat, si veti avea o idee despre acest realism magic, atribuit prea in graba (de unii) neo-obiectivilor germani, si definind mult mai bine pe naivii francezi.

Maestrii populari al realitatii. Rousseau vamesul era accizar, bauchant horticultor, seraphine fata in casa; vivin, bombois, peyronet, jean eve sunt amatori , autodidacti, pictori de duminica, dar ei poseda privilegii pretioase: vivacitatea lipsita de prejudecati a privirii, o imaginatie vie, o fantezie pitoreasca, toate acestea fac din fiecare din ci o fiinta unica, nesemanand cu nimeni, neapartinand nici unei scoli. Si au, in afara de aceasta, meritul de a-si fi nascocii mestesugul si do a fi invatat incetul cu incetul, cu rabdare, anevoios, o tehnica ce nu datoreaza nimanui nimic. Acest din urma factor face nesigura includerea printre maestrii populari ai realitatii a unui artist ca maurice utrillo cu un frumos mestesug, foarte savant, invatat de la mama sa suzanne valadon. Dar prin sensibilitatea sa proaspata, noua, ingenua, el apartine naivilor; s-ar putea spune ca la el se dezvolta o poezie a realului ce provine din sensibilitatea sa si din felul de a vedea un peisaj de parca nimeni nu l-ar fi privit inaintea lui.