, incepand cu evul mediu indepartat, inconjurat de ceturile inceputurilor, ca cel al lui ossian, al nibelungilor sau din saga-uri, pana in secolul al xv-lea despre care nu se stie daca e in intregime medieval sau mai degraba renascentist. Astfel, nazareeidi germani ai ghildei sfantului luca, voind sa reinvie pictura sacra si traind ca niste calugari laici intr-o manastire romana, ii confunda pe rafael si perugino. Considerati de ei primitivi, cu autenticii primitivi, cum sunt maestrii frescelor de la bazilica din assisi, pe care nu stiu inca sa le priveasca. Capacitatea de a privi si maniera de a privi redau de fapt viata operelor uitate. Dar influenta proasta a clasicismului din epoca luminilor si separarea de baroc, de care erau totusi legati si din care descindeau, poate explica de ce ii considerau arhaici sau arhaizant! Pe pictorii germani din timpul lui durer si pe contemporanii lor italieni. Pe acestia ii iubeau pentru ceea ce gaseau naiv in ei, mai mici decat pentru uluitoarea lor perfectiune picturala, caci naivitatea, comoara pierduta, pe care doreau s-o regaseasca, le parea a fi idealul demn de a fi impus unei arte noi.

Adica debarasate de orice legatura cu barocul si clasicismul. Pe aici si reintoarcerea la gotic ca antidot impotriva tiraniei anticului, impusa de estetica lui winckelmann. Arta sacra propriu-zisa, in sensul traditional al termenului, pare destul de saraca in perioada romantica. Reintoarcerea la gandirea si sentimentul crestin se exprima mai bine in literatura decat in pictura. In ciuda unor evenimente atat de importante ca publicarea geniului crestinismului, care a avut o influenta considerabila asupra reintoarcerii si a valului de convertiri la catolicism cuprinzand un marc numar de scriitori si artisti, germani indeosebi. Pasiunea pentru evul mediu si pentru gotic — care este mai vizibil al acestuia si este privit in intreaga europa ca reprezentand arta sacra prin excelenta — inseamna nostalgia unitatii pierdute si dorinta de a o reface dupa marea ruptura provocata de reforma si puternicul curent ateist, consecinta a varstei luminilor devastarile revolutiei si secularizarea bisericilor, a manastirilor ordonate de catre napoleon, si avand ca urmare distrugerea si scoaterea la mezat a comorilor de arta religioasa veche, au provocat de asemenea o reactie in favoarea acestei arie, pe care oamenii au inceput s-o iubeasca sentimental inainte chiar de a-i intelege adevarata valoare artistica. Nu exceptia calorva tablouri ale lui delacroix si mai ales a picturilor din capela saints-anges de la saint sulpice, arta sacra din franta n-a dai decat opere de valoare medie, si fara mare rezonanta artistica.

In germania, ghilda sfantului luca, intemeiata de cativa pictori, in cea mai marc parte convertiti, n-a dat decat opere destul de reci, in ansamblu. Goethe avea dreptate cand le reprosa lui cornelius, lui overbeck si discipolilor lor, grupati la manastirea sant isidoro la roma, parasita in urma secularizarii, pretentia de a crea o arta noua, in timp ce, in realitate, ei nu faceau decat sa priveasca in urma luandu-si exemplele si modelele din trecut. Pe fapt, in stilul masurat, mai mult grafic decat pictural, al celor numiti nazareeni , nu exista nimic in stare sa dea viata unei arte cu adevarat noi. Prerafaelitii englezi, marturisind si ei predilectia pentru trecut si dorinta de a reveni la el, nazarecnii nu erau capabili sa inoculeze un sange lanar, bogat si rodnic acestei arte sacre cu ultimile ei valvatai in barocul italian, german si austriac si ofilita in secolul al xviil-lea, lipsita de orice sentiment autentic, viguros, sincer, izvorat chiar din suflet, care s-o regenereze. In mod justificat se poate denunta la confratii sfan-tului luca ca si la burne-. Lones care a decorat cu toate acestea cu numeroase vitralii pioase, bisericile engleze, o maniera mai mult intelectuala decat afectiva, puternic impregnata de literatura; cu toata absoluta si adesea emotionanta sinceritate a nazarcenilor, ei sunt paralizati si inhibati de dorinta lor de a ramane legati de modelele pe care singuri si le-au ales ca sa le imite si care erau mai ales maestrii renasterii italiene (care pentru oi reprezentau inca evul mediu), dominate do grandioasele figuri ale lui rafael si michelangelo. Pe pot, fara indoiala, alege maestri si mai mediocri, dar o arta care voia si trebuia sa mearga inainte isi compromilea dinainte succesul eforturilor sale prin incatusarea atat de decisa de trecut.

Sentimentul religios al romantismului, stralucit expus in literatura, n-a dat deci in pictura decat putine opere importante si intr-adevar noi. Mostenire prea grea apasa pe constiinta si pe ochii pictorilor care admirau trecutul medieval (sau crezul ca atare), cu aceeasi orbire ca si clasicii idolatrizind antichitatea; faptul ca societatea prietenilor artei de la weimar, al carei promotor si animator era goethe, nu oferea ca subiecte de concurs decat episoade extrase din lucrarile latine si grecesti, reprezinta cealalta fata a opresiunii exercitate de trecut, de care sufereau in egala masura, dar fara sa fie constienti de aceasta, un ingres si un overbeck, pentru care in afara de hafael si contemporanii sai, nu exista salvare estetica. Sensul sacrului, care nu putea sa inspire plenar formele noi intr-o arta pe care o vom numi bisericeasca, se muta intr-un domeniu unde nu se dezvoltase pana atunci: peisajul. Comuniunea cu natura, de unde poetii si pictorii romantici isi trag bogata si calda inspiratie, e amplificata de descoperirea noilor frumuseti naturale pe care poate oamenii n-au stiut cum sa le inteleaga si n-au stiut sa le vada — caci modul de a vedea difera de la o generatie la alta, cea noua privind forme pe care predecesoarele ei n-au fost in stare sa le vada; muntii inalti, de exemplu, ne oferind oamenilor din secolul al xvlli-lea decat locuri oribile pe care le simteau straine de sensibilitatea lor si ii speriau chiar, au fost pentru prima dala simtiti si infatisati de pietonii tirolez joseph anton koch in toata splendoarea lor ciudata si misterioasa. Spatiul nesfarsit al marii, unde aceiasi oameni ai secolului al xviii-lea erau dezorientati si pierduti, deschide romanticilor un univers fara margini spre care aspira imaginatia lor, favorizand acea contopire si confundare a omului cu elementele reprezentau! Adevarata comuniune asa de necesara artei de la inceputul secolului al хіх-lea si insemnand atat perceptia realului, a intregului real, cat si descoperirea suprarealului in realitatea insasi.