Astfel, campul de investigare a „cauzelor" picturii preistorice se lărgește considerabil ; așa cum a prevăzut frobenius. Fapt evident astăzi, nu putem separa în prezent studierea ariei rupestre europene de cercetarea capodoperelor din sahara și mai ales din africa de sud, căci gravurile din tas-sili sunt și mai greu de înțeles pentru noi decat picturile școlii franco-cantahrice. Numai cu africa de sud și, în parte, cu australia, mai avem o legătură vie și nemijlocită, martori, tălmăcitori, interpreți ai miturilor ce ne ajută să citim fără greș picturile și să le pătrundem cu exactitate înțelesul. Înțeles care, la randul său, prin asimilări prudente, va putea fi apoi fixai ca o „grilă asupra picturilor din franța și spania, oferind cheia unui limbaj cifrat. A pretinde să studiezi în sine și pentru sine arta rupestră europeană, fără a ține seama de cea a altor continente, înseamnă a te limita în chip absurd la istoria locală, deși o istorie universală există. Nu e cazul să comparăm aici meritele respective ale artei europene și africane, din punct de vedere plastic, nici să apreciem că una e superioară celeilalte: vom observa doar că pictura rupestră franceză n-a supraviețuit paleoliticului, chiar dacă a atins uneori și mezoliticul, in vreme ce aceea din orange, transvaal și bhodesia se mai practică și astăzi, în plin secol al xx-lea. Adica la treizeci de mii de ani după ce artistul magdalenian din dordogne a încetat să mai picteze.

Asta nu înseamnă că pictorul african a lacul progrese în acești treizeci de mii de ani: imobilismul e una din legile de bază ale artei preistorice, ea și a tuturor artelor sacre, așa cum o arată tradiția bizantină ce se dezvoltă în rusia pana în secolul al xviii-lea. Formele exacte, o dată descoperite, sunt repetate mereu, aproape fără schimbări. Cum e vorba de o artă се-și are sursa îndeosebi în religie, nici n-ar putea fi altfel. Iar împăcarea lumii vizibile cu cea invizibilă, adeziunea societății umane la cosmos, stransa legătură a terestrului cu cerescul, constituie clementele principale ale acestei arte. Ceea ce se pictează decurge deci firesc din motivul pentru care se pictează. Fie că scopul e material sau spiritual, figurile alese sunt aceleași, supranaturalul amestecandu-se eu natura, natura devenind un mijloc de cunoaștere și de interpretare a supranaturalului. Știm, datorită miturilor ilustrate de arta rupestră a africii de sud, că regenerarea cosmosului e una din cerințele esențiale ale acestei arte și că relația tribului cu energia universală răspandită in diferitele lumi, cea vizibilă sau cea invizibilă, rezidă în imaginea însăși.

In australia, gandirea mitică merge și mai departe: imaginile sunt poli de atracție magică, stăpînii cerului sj ai pămantului venind să sălășluiască în a-ceste imagini născute tocmai din fluidul psihic pornit de la ei. Chiar și în civilizații mult mai avansate există credința ca dumnezeu va primi să locuiască în pictura sau sculptura ce i se oferă ca sălaș. Acest sălaș va deveni, astfel, divin. .naturalismul artei preistorice, asemănarea „fotografică" a animalului și a reprezentării sale, sunt departe de a constitui în ochii spectatorului modern adevărata valoare a acestei arte. Pictura preistorică trebuie privită nu ca o strădanie, mai mult sau mai puțin reușită, de a reproduce fidel cele văzute, ci ca un elan spre fantastic, pentru a ajunge la invizibil eu ajutorul vizibilului. Această artă, magică în cel mai înalt grad, este comparabilă, pe acest plan, cu cele mai mari manifestări artistice din lume și, din aceleași motive, tot atat de demnă de admirație.