Nu e absolut necesar sa cunosti simbolurile vegetale sau animale ca sa apreciezi o pictura din punct de vedere estetic, dar daca, pe deasupra, vrei sa stii ce a vrut sa spuna pictorul, trebuie sa cunosti regulile elementare ale acestei iconografii, comparabila in linii mari cu simbolistica evului nostru mediu, cxprimand si ea, dincolo de obiectul vizibil, o lectie adresata mintii si sufletului. Un adevar religios sau filosofic. Daca, de pilda, vedem o scena infatisand doi ciobani, dintre care unul se straduie sa mine un bivol indaratnic, tragandu-l de funie, iar celalalt isi urmeaza calea fara sa se sinchiseasca, calare pe taurul sau bland. Ciulind din flaut, nu trebuie sa ne multumim s-o privim ca pe o anecdota pitoreasca si hazlie din viata taranilor: ideea cuprinsa aici face aluzie la sufletul uman care vrea sa ajunga la cunoastere; pentru aceasta insa trebuie sa-si domine trupul, carnea, pasiunile trupesii, iar dupa ce animalul care salasluieste in om a fost supus, omul atingerii desavarsila seninatate armonia universala si i se alatura. Cand cunoastem ideea la care se refera imaginea animalului sau a copacului, pictura primeste o semnificatie miscatoare si adanca, pierduta pentru profanul ce ignora cheia simbolurilor. Cel mai mare cunoscator al picturii chineze in laviu. Ernest gros-se, ne-a dat cateva dintre aceste ehei: leul este simbolul cunoasterii victorioase si a maiestatii lui buddha-desavarsitul.

Cocorul, prieten al singuratatii, e simbolul inteleptului care isi ajunge siesi, vulturul si soimul intruchipeaza tipul combativ; gibonul, care-si intinde bratul spre chipul lunii oglindit in apa crezand ca prinde chiar luna, reprezinta nesocotinta luand aparenta drept realitate: soata lui. Care isi strange la piept puiul. Intruchipeaza devotamentul dragostei. Crapul, ureand in susai unei caderi de apa repezi, il indeamna pe omul plin de nazuinte sa invinga curajos toate obstacolele. Chinezii merg atat de departe in acest domeniu incat marele teoretician al picturii extrem-orientale. Kuo-hsi, care a trait intre 1020—1090 si al carui tratat a devenit textul canonic pentru pictorii dinastiei sung (960—1279) si pentru japonezii ce-i imitau pe chinezi, amintea ca formele exterioare nu trebuie sa fie niciodata considerate ca realitati launtrice. Oricine incearca sa transmita spiritul prin aparentele materiale, obtinand pana la urma doar o imagine exterioara, va culege numai neantul.

Dar nu trebuie sa fim prea rigurosi, nici sa-i descurajam dinainte pe occidentalii care nu s-ar apropia de pictura chineza sub pretext ca nu vor putea sa-i patrunda niciodata tainele. Fara indoiala, e interesant si instructiv de stiut ca pinul simbolizeaza forta vitala puternica si tenace, uneori fidelitatea, iar pinul acoperit de zapada, prospetimea tinereasca la varsta batranetii, ca bambusul e virtutea, fidelitatea, statornicia: prunul — sensibilitatea sufletului si puritatea, lotusul — eliberarea sufletului prin cunoastere, iar floarea batuta de ploaie e omul strivit de dezamagire. Și atunci intelegem ce vrea sa spuna ciang ye cand scrie: "ne place mai mult sa pictam floarea decat sa exprimam forma omeneasca al carei simbol este." Legaturile stranse ce exista intre pictura chineza si poezie sau metafizica, mai ales cea budista si taoista — pentru ca artistii n-ar fi putut gasi decat un izvor sarac de inspiratie in formalismul, functionalismul si pragmatismul lui confucius — duc la o arta a sufletului cu care nu suntem obisuniti de catre estetica europeana. Pe necesar sa-ti mladiezi mintea si privirea ca sa le adaptezi unui mod de a gindi si de a privi total diferit: in aceste tablouri. Launtrice se patrunde gratie unui act de contemplatie si de meditatie, in lipsa caruia nu iei cunostinta de lucruri decat intr-un fel superficial, epidermic, ca sa spunem asa. Intimitatea pe care o reclama o pictura chineza o face sa nu se des-lainuie la o observatii’ rapida: ea cere spectatorului un efort de comunicare, chiar de comuniune.

In care fiinta e angajata inlregral. Trup si suflet. Portretul, spre deosebire de ceea ce se intampla in occident, nu ocupa aici decat un loc secundar: probabil nu insemna deci! Un mestesug si. Ca atare, era prea putin pretuit: de asemenea, nu continea simboluri, ci numai o obiectivitate fara perspectiva, superficiala; el nu putea oferi, asemenea peisajului, o tema de meditatie. Termenul curent pentru a denumi portretul era "hsieh-cien" — a nota adevarul , dar ora numit si "ciutm-sen" —. Pentru a transmite spiritul: primul se leaga de simpla informare vizuala, de exactitatea obiectului si a reprezentarii sale: cel de-al doilea se aplica in general efigiilor de intelepti si sfinti.

Exista si un alt stil de portret, considerat cel mai frumos, numit "chip scris , executat doar din cateva tuse. Acest chip — spuneau cei din vechime — poate sa nu aiba ochi si sa para totusi ca priveste. Sa nu aiba urechi si sa asculte cu atentie. In executia insasi a portretului se cunosteau doua. Maniere , cea indrazneata si cea delicata: in ce priveste tusele penelului, ele erau foarte variate si purtau nume pitoresti, precum: cap de cui. Coada de sobolan, frunza de salcie, sarma, lemn de ars, frunza de orhidee.