cum va rezolva pictorul bizantin dubla problema paradoxala ce se ridica in fata lui: sa dea o forma vizibila invizibilului (de pilda, ingerilor — chipuri omenesti) si in acelasi timp. In ciuda antropomorfismului supraomenescului, sa trateze aceasta forma vizibila in asa fel incat sa se vada intotdeauna ca e vorba de ceva supranatural? Intrebuin-tand un procedeu de dona tura lizare, comparabil cu cel recomandat de ibn abbas unui pictor animalier musulman care se plangea de interdictia de a infatisa fiinte vii: taie capul animalelor ca sa nu para vii, si straduieste-le sa le faci asemanatoare fiorilor. Intalnim aceasta deformare florala a chipurilor, dezumanizand si supranaturalizand, de fiecare data cand o arta religioasa se opunea naturalismului ce vrea ca divinul sa semene tocmai cu umanul: in pictura romanica din catalonia, de pilda, unde florali zarea chipurilor ajunge la un rafinament deosebit si in miniaturile irlandeze, unde formele vii ajung la o problema de arabescuri stilizate. Irealismul, incercarea de a ajunge la cu totul altceva, despre care rudolf olto spunea ca este 15 insasi esenta sacrului, sacralizarea rezultand din disparitia carnalului, negarea aproape absoluta a trupului, ca obstacol in calea spiritualitatii, si a carnii pentru ca este inchisoarea sufletului, aparitia unor fiinte lipsite de trup, de greutate, aproape abstracte in bidimensionalitatea lor, fiinte in care traieste suflul, pneuma, iata solutia pictorului bizantin la aceasta problema: negand spatiul (care e doar un concept), negand timpul (caci e vorba de domeniul vesniciei), facand materia sa joace rolul unei iluzii a mintii, nedand intelectului decat acel minimum de aparenta umana, indispensabil reprezentarii. Astfel se naste acea pictura grava, semeata, severa, tinandu-l la distanta pe privitor, paralizandu-i elanurile, ce face dificila (si chiar nelegiuta) orice incercare de comunicare afectiva. Andul ne duce la eticheta din palatul sacru, conducand, dirijand viata imparatului, la care nu puteai patrunde, aproape invizibil, salasluind intr-adevar, la propriu, intr-o alta lume.

Tocmai aceasta departare o afirma estetica bizantina, o subliniaza si o scoale la iveala prin toate manifestarile de respect si de teama pe care le starnesc chipurile atat de slabe, ascetice, mistuite de o flacara launtrica, vesmintele cazand in falduri pe un trup ce nu exista. Hristos in slava, pantocratorul fara iertare, fara blandete, uneori teribil chiar, ca si cel de pe mozaicul cupolei de la delfi, va fi inaccesibil emotiilor umane, chiar si atunci cand o unda de bunatate fugara face parca sa-i infioarc trasaturile la deesis din sfanta sofia la constantinopol; dar cel mai adesea el va fi impietrit intr-o impasibilitate minerala. Dovedind ca orice comunitate de simtaminte cu oamenii este imposibila si ca nu pretinde si nu accepta nici una (de pilda icoana sarbeasca din veacul al xlli-lea din manastirca chilandari de la muntele athos). Credinta abstracta, ruperea totala de legaturile pamantesti, facand dificila si rara incercarea de a trece de la pamant la ceruri, de a se uni cu divinul, idealizarea formelor (in sensul platonician al termenului) dau artei bizantine acea maiestate aproape salbatica, o viata redusa doar la chip, si, in chipul insusi, ia acea privire mistuitoare, de neandurat, intensa, indreptata spre lumea dinauntru, si, in acelasi timp, prinzand privirea credinciosului fara sa o mai scape, aspirandu-i, inghitin-du-i sufletul intr-o posesiune violenta, irezistibila, care-ti pretinde totul, cu salbaticie, in mod tiranic.