wang wei este cel ce indica scara proportiilor dupa care se vede departarea figurilor si o enunta in acest fei pitoresc: oamenii indepartati nu au ochi, arborii indepartati nu au ramuri, colinele indepartate nu au slanci si sunt nedeslusite ca niste sprancene, si apele indepartate nu au valuri, ei se inalta si ating norii. Atmosfera de umezeala care se intinde ca un val usor peste peisaje, isca ceturi ce invaluie crestele, se ridica din cascade, sugereaza nedeslusirea, indeterminarea, nelimitarea, si face sa coboare notiunea de infinit in reprezentarea finitului. Termenul definind un tablou de peisaj poate fi exprimat prin cuvintele. Muntii si apele; caci apele si muntii ii infatiseaza omului frumusetea cea mai emotionanta si cea mai bogata in sugestii metafizice, cautate intotdeauna in pictura de catre chinezi, si de asemenea pentru ca arta se asociaza astfel cosmogoniilor esentiale, revine la izvorul de energii al universului, participa la insasi viata pamantului. Muntele intrupeaza viata adanea a pamantului. Procesul launtric invizibil, framantarea rocilor si a metalelor: apele fac si ele parte din acest proces launtric si ies la iveala in cascade, torente, rauri, cu puterea si miscarea lor. Si ele se preschimba de asemenea in ceturi, in nori, constituind un ciclu inchis de metamorfoze.

Ca sa poala simti in chiar fiinta sa fizica aceasta pulsare organica a elementelor si sa intre in comuniune cu ele, caci altfel n-ar putea da decat o pictura inerta, moarta, pictorul practica concentrarea, meditatia, contemplarea. Aceasta pregatire spirituala nu exclude insa ca artistul sa se fi slujit mai inainte de spiritul sau de observatie si sa fi inregistrat numeroase locuri in memorie: se spunea ca trebuie sa calatoresti zece mii de mile si sa citesti zece mii de carti ca sa fii in stare sa pictezi un peisaj. Cand poetul tu-fu afirma ca iti trebuie zece zile ca sa pictezi o stanca, si cinci zile ca sa pictezi un torent. Intelegea prin asta — data fiind promptitudinea executiei pe care o reclama laviul — ea trebuie sa privesti stanca si raul in tot acest, timp, fara sa pictezi — schitele si studiile obisnuite in occident nu existau in china — sa reflectezi asupra lor. Sa traiesti cu ele. In sfarsit, trebuia ca lucrurile infatisate in tablou sa respire cu putere si sa existe intre ele destul spatiu pentru ca spectatorul sa poala respira si el — punandu-si de acord rasuflarea cu cea a tabloului. Daca tabloul e prea stramt si inchis, spune, plin de haz.

Iang yee. Privitorului o sa i se para ca de-abia mai rasufla intr-o camaruta fara aer; daca intervalele sunt prea mari si formele prea despartite unele de altele, o sa simta ca a pierii tot aerul din lume si va trebui sa moara in curand. De dorit deci sa se stabileasca o adevarata comuniune ceneslezica. A trupului si sufletului. Intre pictura si omul care o priveste. Ne aflam atunci, fata de peisajul privit din perspectiva aeriana, in starea de zbor la care inteleptul laoisl se lauda ca ajunge cand reuseste sa calareasca pe vini, sa treaca prin materialele cele mai dense de parca ar fi poroase. Senzatia, putin ametitoare uneori de levitatie.

Pe care o incerci atunci cand contempli un peisaj sung. Este de aceeasi natura ca si calatoria spirituala a cunoscatorului metodelor de dominare a materiei. Asemenea calatorie spirituala este infatisata explicit pe un rulou datand din timpul dinastiei ming, unde se vede un filosof mergand prin vazduh, foarte sus. Deasupra unui lant de munti. Crierile taoisle povestesc cum lie-te. Dupa ce a invatat timp de noua ani cum sa calatoreasca pe vant, a reusit in sfarsit sa ajunga la aceasta eliberare totala de greutate: "inima i s-a cristalizat, in vreme ce trupul i se dizolva si oasele si carnea i se lichefiau". A mai simtit ca trupul i se sprijina de ceva, nici ca picioarele stau pe ceva.

Mergea in voia vantului, spre rasarit, spre apus, ca o frunza sau un pe uscat, fara sa-si poala da scama daca il duce vantul sau daca el duce vantul cu sine.