Deformările, prezente in istoria" lui marcel brion își au originea, credem, și in faptul că el trece mult prea ușor cu vederea peste cuceririi' reflecției teoretice ale secolului nostru. La o privire atentă putem constata că dispunem de suficiente temeiuri pentru a considera că estetica filosofică a timpurilor noastre s-a apropiat de problemele istoriei artei — de problematica istoriei pic torului — intr-o măsură pentru care nu poate fi găsit un precedent. Si dacă urmărim — în ceea ce privește o atare istorie — pozițiile unor wolfflin h sau focillon, si - sunt poziții la care adăugăm imediat monumentalul tratat de estetică marxistă a lui georg lukăcs — vom fi în măsură să consemnăm că, chiar in absenta unui consens in baza filosofică, cercetările criticilor și istoricilor de artă, ca și cercetările esteticienilor filosofi, se regăsesc, de cele mai multe ori, în soluții fecunde și de mare interes teoretic intr-o chestiune capitală privind posibilitatea edificării sistematice a istorici pictorului: vizualitalea. Evident, vizualitalea nu este numai domeniul și creatia piciorului, ci, deopotrivă, și a sculptorului. Dar nu acest lucru este important. Incepind cu konrad fiedler și hildebrand și sfirșim cu estetica lui georg lulcacs, conceptul de vizualitate și-a lărgit necontenit aria de cuprindere și de explicație, primind determinări care fac posibilă astăzi statuarea acestui concept ca principiu explicativ al istoriei pictorului in ceea ce are mai esențial și mai revelator. Dar, evident, aceasta ar fi o altă istorie, poate cea mai reprezentativă.

Obiecțiile noastre vizează, după cum se poate observa din sistemul premiselor implicate la baza interpretării propuse de marcel brion. Principiul care-i conferă direcție univocă și sensuri exclusive. Această stare de lucruri — unilateralitatea funcționării principiului — explică faptul că marcel brion nu se simte în siguranță pe terenul experienței estetice contemporane — asupra căreia păstrează o prudentă tăcere — explică, în al doilea rand. Lipsa unui capitol concluziv, a unei priviri de ansamblu care să încoroneze analiza. Marcel brion a sesizat, neîndoielnic, marile dificultăți teoretice susceptibile să apară în momentul trecerii la fundamentarea estetică și filosofică a punctului său de vedere. Nu ne gîndim. De bună seamă, să punem cîluși de puțin în umbră calitățile acestei lucrări.

Deși nu îndeajuns marcată și dezvoltată, dimensiunea istorică și filosofică a demersului său trebuie pusă cu deosebire în relief. Acesta ni se pare a fi. Dealtfel, cadrul în perspectiva căruia marcel brion oferă soluții și interpretări mai apropiate de complexitatea problemei abordate. Beținem in acest sens faptul că stadiile și devenirea experienței estetice sunt în mod permanent raportate la dinamica structurilor afective și spirituale, la acea weltansehauung a marilor epoci de artă, la regimul lor de gîndire. Acestea conturează limpede timpurile problematice ale experienței estetice — din paleolitic pana la arta abstractă —. Ii dezvăluie zonele de inspirație, mijloacele și scopurile. Mai ales mijloacele (cum pictează pictorul) și scopurile (de ce pictează pictorul).

Și nu exagerăm afir-mind că. Istoria" lui marcel brion este una din istoriile cele mai dense sub aspectul tehnicilor picturale. Să mai reținem referințele autorului la orizontul conștiinței estetice. Brion urmărește să pună in lumină, cu deosebire, modul in care aceasta e marcată și iși asumă sensurile noilor categorii — estetice și filosofice — generale in timpul faptului de cultură și civilizație. Accentul ne apare cu deosebire evident in punctele de tranziție, la confluența marilor epoci de artă. Sublinierea legăturii dintre artă și seriile sale istorice — ar mai fi de observat — il îndepărtează pe brion de pericolele aulonomismulm și estetismului, leza primatului imaginației in procesul de creație, impulsul și revărsarea subiectivității nu se înfundă intr-un estetism ruinător. Dimpotrivă.

Marcel brion deține un loc de frunte in constelația oamenilor de cultură europeni care cer artei să servească interesele omului. Cititorul poate lesne constata că reputatul om de cultură francez așază actul pictural sub o inaltă exigență morală. Pledoaria sa in favoarea operei de artă înalt semnificative trebuie înțeleasă ■—după convingerea noastră — ca o replică dată orientărilor in filosoful cărora subzistă pericolul de suspendare a dimensiunii afective și spirituale din substanța actului de creație. Poale că și in profesiunea sa de credință am putea găsi rațiunea unilaleralităților la care ne-ат referit ca. Dealtfel, și temeiul fructuoaselor deschideri oferite cercetărilor viitoare.