Problema luminii este spirituala, plastica si picturala in aceeasi masura, de vreme ce ea imbraca formele vii intr-o realitate schimbatoare. Dar totdeauna autentica. Pe aici importanta experientelor de lumina la gerard van honthorst, la georges de la tour, la caravaggio, la elsheimer si mai ales la rembrandt unde se. Prefigureaza o mistica a luminii si umbrei. Pentru ca in fond, daca lumina transforma realitatea lucrurilor. No exista oare o alta realitate inaccesibila schimbarilor, libera de vicisitudini? Cautarea ci numai in materie mi poate sa-i multumeasca pe pictorii baroci.

Lternativele de lumina si noapte si mai ales starile intermediare ale clarobscurului, ii duc la plamadirea din nou a lucrurilor prin ecleraj, care subliniaza cel mai puternic dramatismul. Un ecleraj de obicei cu totul diferit de cel cotidian, un ecleraj tipic teatrului, atragandu-ne atentia in ce masura barocul este apoteoza dramei si relevand progresele facute de scenografie intr-un moment cand se traia teatral si cand vastele scari confereau miscarilor o teatralitate si o muzicalitate asemanatoare operei. , conceput de catre si pentru spiritele foarte echilibrate, se altereaza indata ce dramatismul exprimat printr-o gesticulatie exterioara si, in interior, prin framantarile nelinistii metafizice, ataca aceasta constructie, denuntand-o ca arbitrara si abstracta si substituin-ilu-i spatii nude ameteala filosofica cc-i tulbura constiinta il urmareste pe individ si il convinge de lipsa de stabilitate si poate chiar de realitate a lumii care-l inconjura si unde, inainte, isi gasea pace, siguranta si certitudine. Aceste ecleraje in care umbra si lumina provoaca jocuri stranii, si pe care geniul lui caravaggio le-a impus alalor discipoli italieni si straini, necunoscute de catre experienta diurna si obisnunuita, corespund mai degraba nascocirilor de noapte, din vise ale imaginatiei. Rontiera intre vis si starea de trezie, intre luciditate si iluzia onirica este astfel din nou pusa sub semn de intrebare, si insusi realismul primeste o coloratura noua. Pentru unii realisti italieni, ca de exemplu daniele crespi, maltia preli sau orazio genlileschi, aceste clarobscurul nu parasesc planul teatrului. A cei mai mari, dimpotriva, la caravaggio, bencovie.

Ernardo cavallino, izbucnirea noptii si lupta tenebrelor cu lumina are valoarea unei confesiuni filosofice ce tradeaza boala spirituala a unei societati unde certitudinile stiintei si credintei nu mai sustin armatura solida a gindirii. Realul si irealul nu mai sunt separate de granite cunoscute. Le se intrepatrund, cu toate ca formele dau inca dovada supunerii lor totale fata de realitatea obiectiva. Ingerii lui caravaggio in odihna din timpul fugii din egipt, sunt creaturi carnale, dar muzica pe care o eanta vine din lumea de dincolo, unde aceste fiinte trupesti sunt fiinte spirituale, fara ca dualitatea sa uimeasca. Mbiguitatea, echivocul, incurca firele si arata desertaciunea definirilor prea precise. Astfel, ingerii si oamenii se pot intilni fara ea intimitatea lor sa uimeasca sau sa socheze, in clarobscurul care este chiar el un mediu ireal. Dar se poate intampla de asemenea ca, fara sa paraseasca lumina fizic exacta a realitatii obisnuite si fara sa recurga la ecleraje teatrale, pictorul sa sugereze cat de instabil si precar poate fi sentimentul de siguranta al vietii lipsite de drama intr-un mediu intelectual si linistitor din punct de vedere material si aproape banal, meninele lui velazquez dau cel mai bun exemplu al unei enigme metafizice ascunse intr-o problema spatiala al carei caracter straniu se simte mergand pana la obsesie atunci cand treci pragul ideal al tabloului si patrunzi in partea cealalta.

Pe fiecare data cand spectatorul simte aceasta senzatie de a fi chemat, atras de partea cealalta, el regaseste acea ameteala a spatiului atat de cu grija ascuns in realitatea cotidiana, care umple interioarele iui samuel van hoogstraten si vermeer van delft. Irealismul de care e plin un asemenea realism al detaliilor nu are nimic de-a face cu teatralii alea italienilor. A intimistii olandezi, pieter de hooch, janssens elinga, de witte, constructiile perspectivei sunt atat de subtile si atat de complexe incit ajung la interferenta spatiilor inchise unele in altele, in general imperceptibile pentru profan, dar propunand initiatului care stie sa regaseasca drumul la aceste labirinturi o placere a privirii si a spiritului plina de seductie, dar si de neliniste si primejdie. Aceasta impresie de nesiguranta ce ne izbeste, psihologic si morfologic, in pictura baroca, se comunica pana si materiei picturale insasi pe care dorinta de a exprima clarobscurul o obliga sa incarce paleta cu culori sumbre, griuri pamantii, negruri opace, brunuri mate. In acelasi timp, spre a regasi coloritul material exact al lucrurilor, acoperite adesea in renastere de irizarile irealitatii si idealitatii, si ca sa-l faca pe spectator sa patrunda adancimile misterioase ale sufletului si ale noptii.